Un film cu adâncă dimensiune umană care se erijează într-o veritabilă pledoarie pentru viață.
Fără să fie un mare succes de casă la momentul lansării sale, deși a câștigat Premiul special al juriului la Festivalul de film de la Cannes pentru ca în anii următori să fie aproape uitat, Johnny Got His Gun este astăzi recunoscut ca fiind un film cult, singura realizare regizorală a excepționalului scenarist Dalton Trumbo.
Despre Trumbo se pot spune multe: a scris scenariile unor filme ca Roman Holiday (1953), The Brave One (1956), Exodus (1960) sau Spartacus (1960), însă valorosul scriitor a fost exclus de la Hollywood prin simpla inserare a numelui său în celebra Listă Neagră elaborată în primii ani ai Războiului rece a celor socotiți că aveau simpatii sau apartenență la ideologia comunistă. Prin urmare, Trumbo a fost nevoit să lucreze clandestin, sub pseudonim, în vreme ce meritele scrierilor sale au fost culese de interpuși. A fost nevoie de intervenția unor artiști de talia lui Otto Preminger sau Kirk Douglas pentru ca Trumbo să fie reprimit în rândurile Writers Guild of America și ca numele său să reapară pe genericul filmelor. De altfel, abia în anul 1975, după aproape 20 de ani, Academia Americană de Film a recunoscut oficial câștigarea de către Trumbo a Oscarului pentru The Brave One. După alți aproape 20 de ani, postum, lui Trumbo i s-a decernat premiul Oscar pentru scenariul lui Roman Holiday, în cadrul ceremoniei din anul 1993.
Trumbo și-a adaptat pentru marele ecran propriul roman „Johnny Got His Gun” în anul 1971, colaborând pentru acest proiect cu marele Luis Buñuel.
Joe Bonham (Timothy Bottoms) este un tânăr american care se înrolează voluntar pentru a lupta în Primul Război mondial, lăsând în urma lui o viață simplă, dar fericită alături de familia sa și de logodnică. În tranșee, în timpul unui contraatac, Joe este lovit de un obuz și supraviețuiește aproape miraculos. Prețul plătit este uriaș: tânărul soldat este mutilat. I se vor amputa toate membrele, este desfigurat, și-a pierdut vederea, auzul și nu poate vorbi. Întins pe un pat de spital militar, Joe este considerat de medici un caz pierdut, bun doar pentru studiu clinic, atât timp cât aceștia consideră că tânărul nu este conștient, fiind în moarte cerebrală din cauza rănilor sale extrem de severe. În ciuda acestui diagnostic, Joe este conștient și foarte coerent, doar că nu poate comunica în niciun fel cu lumea exterioară. Aflat ca într-o temniță întunecoasă, în tăcere deplină, fără a-și putea mișca decât capul, Joe a devenit prizonierul propriului său trup. El nu poate să își sfârșească chinul pentru că nu are la îndemână nici măcar posibilitatea de a se sinucide.
Filmul este impresionant prin fixarea unui mediu rece, auster, rigid, aproape grotesc al patului de spital pe care soldatul rănit își trăiește zilele chinuite în cea mai amară singurătate. Filmate în alb-negru, aceste secvențe sunt aproape morbide, surprinzând eforturile supraomenești pe care le face Joe pentru a comunica cu cei care îl consideră doar o bucată amorfă de carne. Atunci când nu este lucid, Joe cade în somnul adânc indus de morfină.
Tocmai pentru a imprima vitalitate atât peliculei și cât și poveștii, secvențele din spital alternează cu flashback-uri filmate în culori, cu tonuri diverse, unele dintre ele aproape vesele, care nu sunt altceva decât amintirile lui Joe sau halucinațiile sale. În acest fel, personajele se dezvoltă și capătă contur și dimensiune. Joe trăiește astfel o viață reală și normală în fața ochilor spectatorului.
Secvențele în care Joe își întâlnește în vis tatăl (Jason Robards) oferă șansa studiului unei relații complicate care l-a marcat pe micul Joe. Alteori, halucinația unui Iisus (Donald Sutherland) îi oferă ocazia soldatului mutilat de a cere ajutorul divin care însă nu vine. (tocmai aceste secvențe sunt cele scrise de Buñuel).
Melanjul amintirilor vieții simple în care Joe a întâlnit dragostea, al închipuirilor fantastice, al aparițiilor divine cu realitatea grotescă ce oferă doar viață fără sens, lipsită de căldură și de lumină este coloana vertebrală a peliculei și viziunea absolut inedită a lui Trumbo care îi permite acestuia să surprindă forța extraordinară a omului care luptă real și credibil pentru viață chiar și atunci când viața însăși este un chin etern.
În lipsa acestor flashback-uri intercalate cu măiestrie, Joe ar fi un personaj depersonalizat, doar o voce fără chip, iar filmul nu ar fi căpătat o adâncă dimensiune umană și nu s-ar fi erijat într-o veritabilă pledoarie pentru viață. Ar fi rămas doar un alt mesaj artistic anti-război, centrat doar pe oroare, durere și moarte.
Regie: Dalton Trumbo
Scenariu: Dalton Trumbo
Actori: Timothy Bottoms, Jason Robards, Donald Sutherland
