Un film cu aer apăsător, lipsit de un mesaj mai profund, care lasă la final o senzație amară.
Am urmărit filmul din pură curiozitate, știind că este experimental și a fost regizat de o tânără la 24 de ani. În afară de asta, te ține prizonier în fața ecranului pentru 201 minute, la propriu și la figurat!
Dacă ar fi să rezum această experiență (subliniez că nu este o recomandare), Jeanne Dielman… este un film despre toate neplăcerile vieții, desfășurate în fața ochilor într-un ritm ce-ți testează răbdarea pe toate părțile. De ce ar vrea cineva să urmărească un film atât de previzibil? Poate pentru cei care n-au curățat niciodată cartofi sau n-au dat pantofii cu cremă, ar fi un film exotic.
Jeanne (Delphine Seyrig) este o văduvă ce-și crește singură fiul (Sylvain, un adolescent cuminte în preajma mamei, aparent rebel în restul timpului) și își duce traiul cu cea mai veche”meserie” din lume, strângând bani într-o supieră. Toate activitățile din film sunt prezentate în timp real, cu o cameră fixă, ca și cum Jeanne n-ar avea niciun ajutor și încearcă să-și prezinte singură povestea, cu stângăcie și resurse minime. Filmul este sărac în dialoguri și suntem forțați să extragem restul informațiilor din activitățile celor două personaje.
Aflăm, așadar, că mama are o rutină pe care o respectă cu sfințenie. Ne sunt prezentate cele mai mici detalii din obiceiurile unei femei casnice. De la aprinsul focului pentru aragaz și până la așezarea tacâmurilor pe masă, pentru a lua cina cu fiul său, asistăm la disconfortul dintre cei doi atunci când nu vorbesc. Relația dintre mamă și fiu este glacială, mi s-a părut că Sylvain ar dori să vorbească mai mult cu mama lui, dar se lovește de un zid de tăcere.
Jeanne își exprimă afecțiunea prin gesturi practice: așază pijamaua fiului la dunguliță, îi face patul, are grijă să fie cald în cameră când acesta se trezește dimineața, îi pregătește micul-dejun, îi leagă fularul la gât, înainte de plecare, îi oferă bani de buzunar și un pupic la plecarea spre școală.
Asistăm apoi la activitățile pe care fiul nu le mai vede și de care nu este conștient că se întâmplă, până la revederea celor doi: spălatul și clătirea vaselor, mersul la cumpărături, pregătirea celor două feluri de mâncare, într-o perfectă sincronizare de temperatură și timpul de sosire a băiatului acasă. Ce-i drept, în programul mamei a fost inclus și un domn misterios, în fiecare zi, pe care camera-l prezintă tot parte din ”îndatoriri”, vizibil doar la plecare, atunci când o recompensează pe femeie pentru ceea ce s-a întâmplat în spatele ușilor închise.
Filmul are un aer apăsător, nimic din ceea ce se întâmplă nu aduce zâmbete pe fețele protagoniștilor, nici măcar cafeaua de la prânz, pe care femeia alege să o servească în oraș. Toate gesturile ei sunt mecanice, ca și cum s-ar fi programat să le facă fără să simtă nimic. În unele secvențe pare să se gândească la ceva important, dar până și atunci când este pusă în fața unei hârtii albe, să răspundă unei scrisori de la sora din Canada, nu știe exact ce să scrie și renunță la a mai scrie. Tot ce face Jeanne este automatism și fiul său încearcă, în câteva momente, s-o scoată pe mamă din aceste setări, când aflăm cum și-a cunoscut soțul. Însă nici această povestire nu este specială, scoțând la iveală faptul că a fost un eveniment ca oricare altul. Fiul său îi spune că nu ar putea face vreodată dragoste cu o femeie fără s-o iubească. Jeanne ignoră complet subiectul și-i urează noapte bună.
În cele trei zile în care ne obișnuim cu rutina femeii, încep să apară semne că a obosit și nu mai vrea să meargă înainte așa, în acest stil lipsit de viață. În încercarea de a schimba nasturele unei haine mai vechi, vedem exact filosofia lui Jeanne. Este blocată pe ideea că numai nasturele original este soluția, fiind dispusă să-l caute până la epuizare, negăsind o altă cale de ieșire din labirint.
Scena finală (nu voi dezvălui prea multe detalii) scoate protagonista din rutină, ca o explozie a tăcerii sau a durerii, prin gesturi. Ceva s-a schimbat și am senzația că intrarea lui Jeanne într-o altă dimensiune dereglează ”setările din fabrică”. Sau poate că punctul de fierbere a fost un punct de saturație, fiind de fapt un vulcan ce urma să erupă, cu adevăruri bine ținute în subconștient, neatinse, pregătite să iasă la suprafață.
Oricât de mult m-aș strădui să găsesc un mesaj mai profund, la finalul filmului, senzația de după este amară. Povestea putea fi la fel de bine spusă în 50 de minute, însă tind să cred că de fapt nu Jeanne a trebuit să sufere, ci spectatorul.
Regie: Chantal Akerman
Scenariu: Chantal Akerman
Actori: Delphine Seyrig, Jan Decorte, Henri Storck
