The Hunt este o dramă tulburătoare, mult mai profundă şi mai bogată în înţelesuri decât lasă să se întrevadă în prima sa parte, o realizare remarcabilă a şcolii daneze de film.

Ce se întâmplă când o prejudecată asimilată ca dogmă se perpetuează în societate după ce a trecut prin filtrul percepţiei umane?
Dar când un obicei transmis din tată în fiu devine tradiţie şi este respectat orbeşte, degenerând în aşa-zis eveniment festiv?
Convingerea-tabu potrivit căreia copiii nu mint îl va bulversa pe Lucas (interpretat excepţional de Mads Mikkelsen), în a cărui viaţă, şi aşa dată peste cap, tocmai se întrezărea o posibilă redresare.
Omenia, sensibilitatea bărbatului îl transformaseră în idolul copiilor de la grădiniţa unde era angajat, fiindcă se preta la jocurile dorite de micuţi, dar şi la ocrotirea acestora.
Cel mai mult s-a apropiat de fetiţa celui mai bun prieten al său, pe care o va ocroti părinteşte, considerând că însingurarea copilei se fonda pe o dramă familială. Părinţii aveau mulţi urmaşi şi, evident, nu reuşeau să vegheze asupra tuturor.
Protectorul micuţei Klara (rol foarte convingător făcut de Annika Wedderkopp, doar o copilă la data realizării filmului) n-a conştientizat, însă, că aceasta mima perfect inocenţa, nici nu a bănuit că va deveni un personaj asemeni lui Iago, dacă se va simţi ignorată.
În momentul în care Klara nu-şi vede pretenţiile onorate, va inventa pur şi simplu o poveste scandaloasă şi va juca rolul de victimă, traumatizată şi abuzată sexual.
Va presta acest rol, ipocrit, cu mare talent. Înnăscut?
Secvenţele cinematografice ale „analizei de caz” – ancheta preliminară a directoarei, acea incursiune în trei, cu preluarea frâielor de către tată, simulacrul dezbaterilor din cancelarie cu planul educatoarelor, căutarea unei soluţii, darea unui verdict, implicarea poliţiei – sunt antologice.
Iniţial, directoarea priveşte cu reticenţă destăinuirea ambiguă a Klarei şi crede că relatarea e rodul imaginaţiei. Dar clasicul „copiii nu mint” rezonează, cumva, de undeva din adânc şi provoacă derută. Aşa că, pus în balanţă adevărul micuţei versus adevărul susţinut de adult, talerul defavorabil se va înclina în partea celui învinuit.
Odată cu pasul următor, povestea devine de-a dreptul bizară, deoarece, cu un aer enigmatic, Klara preia ostilităţile. Tace strategic, dă din când în când din cap aprobator, pe urmă infirmă spusele cu negaţii şoptite sau cu grimase.
Tatăl său, exasperat, n-o mai ia pe ocolite, ci recurge la detalii de el ştiute, sugerând pretinsei victime răspunsuri îndrăzneţe, edificatoare. Cum sângele apă nu se face, familia trece de partea copilei, o copleşeşte cu afecţiune, o consolează. Vechiul bun prieten este transformat în „animal”, „bestie”, e târât în noroi.
La rândul său, Lucas, hulit, apostrofat, dat afară pe brânci, oriunde se duce este privit ca un paria al societăţii.
De-acum înainte, scenariul amplifică absurdul, ridică intriga la cote tot mai înalte. Nu doar colegii de breaslă, nu doar amicii de pahar la întâlnirile duminicale au devenit „hiene”. Cei mai neaşteptaţi torţionari s-au dovedit puştii din hărmălaia dimineţilor orchestrate vesel de Lucas, spre bucuria lor. Oportunitatea de a fi şi mai băgaţi în seamă i-a trecut în tagma detractorilor de duzină, perfizi şi mincinoşi, fiecare întrecându-se în a lansa noi versiuni obscene ale faptelor ce s-ar fi petrecut.
În fapt, copiii care nu mint niciodată au minţit cu bună ştiinţă.
Un singur suflet i-a rămas fidel, i-a ţinut partea cu orice prilej, ştiind că este nevinovat: Marcus, fiul său.
Cu toate că poliţiştii constată că existau mai multe fabulaţii în relatările din pretinsa casă a ororilor, iar dosarul judiciar se închide, întreaga urbe continuă boicotul, iar Lucas, deşi dezvinovăţit, îşi păstrează statutul de paria, e umplut chiar de sânge.
Cel mai tulburător contrast între declaraţie şi faptă va fi evidenţiat de regizorul Thomas Vinterberg în secvenţele din ajunul Crăciunului, la slujba celebrată în biserică, în cinstea naşterii lui Mesia. Contrastul izbitor între morala susţinută din amvon, corul cristalin al copiilor şi încăierarea, la propriu, din incinta lăcaşului de cult ilustrează perfect viziunea cineastului danez asupra duplicităţii umane.
Adulţii mimează credinţa în cele sfinte aşa cum copiii mimează, adesea, ingeniozitatea – mesajul pare a fi că suntem făţarnici de la tinereţe până la bătrâneţe. Trişori. Fără pic de ruşine, fără căinţă – un atribut fundamental al condiţiei umane.
Morala filmului The Hunt va fi cunoscută în final, după ce trecutul a fost lăsat în urmă, lumea a revenit la matcă, la ceea ce considera normal.
Se reia tradiţia vânătorii, aflată la concurenţă cu botezul. Orice adolescent va fi declarat bărbat după ce va trece cu succes de proba definitorie – cu arma de foc, moştenită din tată în fiu, urmând a doborî, prin glonţ, o făptură din arealul pădurii.
Iată-l aşadar pe Marcus primind din mâna antecesorului (chiar propriul tată) cutia ambalată ce conserva, din generaţie în generaţie, arma familiei. În dimineaţa următoare vor porni la partida de vânătoare. Vor coborî, umăr la umăr, panta înspre vale, acolo unde din luminiş aveau să apară cerbii.
Iată-l pe primul, vine şi al doilea, înaintează majestuoşi, agale, fără a bănui pericolul.
Lucas o ia înainte, zăreşte exemplarul râvnit, se propteşte de un copac şi rămâne siderat. Atunci, în acel moment, are revelaţia, înţelege ce este cu adevărat hăituiala. Vânătoarea. Pironeşte cu privirea victima nevinovată şi realizează asemănarea dintre el, hărţuitul din habitatul uman, şi cerbul hăituit în propriul habitat de nişte intruşi.
Acest final de excepţie întregeşte o dramă tulburătoare, mult mai profundă şi mai bogată în înţelesuri decât lasă să se întrevadă în prima sa parte, o realizare remarcabilă a şcolii daneze de film.
Regie: Thomas Vinterberg
Scenariu: Tobias Lindholm, Thomas Vinterberg
Actori: Mads Mikkelsen, Thomas Bo Larsen, Annika Wedderkopp
Unde poate fi vizionat Jagten: