Gusturile nu se discută! Este un dicton vechi de când lumea, apărut întrucât omul nu acordă credit decât propriului raţionament. Iar, pe de altă parte, enunţul împacă toate orgoliile.
Cinematografia este inclusă, şi ea, în acest concept binevoitor. E convenabil atât pentru scenarişti, regizori, interpreţi, finanţatori, cât şi pentru publicul larg, atât de „pestriţ”. Indiferent de postură, indiferent de situaţie, „formula” pare a justifica aproape orice.
Totuşi, avem sau nu dreptul să comentăm efectele „acordului pacifist” îmbrăţişat cu atâta fervoare? Când ne pronunţăm, într-un fel ori în altul, cum percepem valoarea unei producţii autentice?
Ce înţelegem printr-un film de referinţă? O asemenea peliculă, realizată după criteriul de mai sus, va propune o temă filosofic-existenţială pe care o va trata artistic, apelând la mijloace sugestive, nesofisticate, spre a o face cât mai accesibilă unei comunităţi cât mai largi.
Când însă mesajul este subtil, rafinat, respectiva producţie cinematografică găseşte un ecou mai restrâns, cei care rezonează cu el fiind publicul avizat.
Cu Fragii sălbatici (1957, t.o. Smultronstället), Bergman a reuşit aşa ceva. Capacitatea omului de a cunoaşte este limitată prin apartenenţa la specie, dar această realitate să inhibe căutarea în necunoscut, instinctul individului de a cerceta?
Eroul producţiei, profesorul Isak Borg (Victor Sjöström), savant înnăscut, nu şi-a pus nicio clipă problema rostului (mai bine zis, necesităţii) de a se dedica investigaţiei ştiinţifice şi a performat în domeniu datorită unui efort asiduu. Răsplătit pentru rezultatele de excepţie cu Nobel, eroul îşi simte sufletul împăcat, mai ales după ce „în aşteptare” retrăise unele momente înnegurate din vremea căutărilor. Cu înalta distincţie în braţe, iese din sală, dar are acel şoc-revelaţie când, dincolo de portiţă, este izbit în faţă de o pâclă întunecată, identică celei care îl năpădise în tinereţe, la începutul de drum. Înţelege că maximul atins aici e numai un pas înainte. Premiul devine premisa altor şi altor reuşite, pe alte coordonate spaţio-temporale. Raza de lumină ce sparge, pe fundal, întunericul îl asigură pe descumpănitul Borg că nu şi-a irosit viaţa, aşa cum s-ar putea crede, totul denotând valoarea fără de care în Univers nu se poate percepe progresul.
De referinţă este şi producţia cinematografică Pact cu diavolul (1997, t.o. The Devil’s Advocate), din aceleaşi considerente de ordin tematic precizate anterior. Filmul deapănă o poveste, dar consolidează cu argumente temeinice ideea importanţei pe care o are atitudinea omului în raport cu oportunităţile vieţii. Cât de lesne poate fi influenţat liberul-arbitru de avantajele ambalate într-un înveliş strălucitor şi cât de dramatice pot fi consecinţele capturării omului în „plasa de păianjen” a potrivnicului.
Capcana-capcanelor poate fi sintetizată de un singur cuvânt: vanitate.
La fel de provocator şi de interesant se dovedeşte şi filmul Sub soarele diavolului (1987, t.o. Sous le soleil de Satan), avându-l într-un rol de excepţie pe Gérard Depardieu. Preotul de ţară Donissan porneşte la drum pătruns de cele mai bune intenţii, este atent la orice răscruce, măsoară de două ori înainte de a tăia o dată – însă nu realizează esenţialul, că drumul ales în start nu are cum să ducă protagonistul la ţinta stabilită. Morala acestui film-parabolă este, fără exagerare, magnific devoalată de cadrul final, afişând stupefacţia eroului când realizează că a ajuns exact acolo unde n-ar fi dorit să ajungă. Poate că dacă rolul nu ar fi fost interpretat de Depardieu efectul asupra publicului nu ar fi fost acelaşi. Prin urmare, contează enorm scenariul, dar şi cui încredinţezi regia, interpretarea.
La ora actuală, s-au schimbat criteriile. O producţie de referinţă este declarată ca atare în măsura în care „a spart” box-office-ul. A escaladat aşteptările în materie de încasări. Topul săptămânal al autorităţilor în materie, publicat cu obstinaţie în reviste, situează pe scara de la 1 la 10 titluri incitante şi pelicule debordând de efecte speciale, scene violente, omoruri de o cruzime ieşită din comun, sex cât cuprinde imaginaţia realizatorului, inclusiv violuri şi incesturi.
Cercul vicios în care s-a intrat invocă, drept motivaţie, dictonul de gustibus non disputandum şi întreţine – descalificant – opţiunea grosieră, contribuind la degradarea cinematografiei şi a statutului cinefilului. Dacă azi se cer beţie şi sânge, mâine vom avea parte exclusiv de orgii şi de scene cu dezaxaţi, iar poimâine atrocităţile vizionate vor fi „la cub”.
Curiozitatea lumii nu are limite şi, dacă asta se cere şi asta aduce bani, asta oferim! Asta recunoaştem drept valoare.
A sosit, se pare, momentul unei analize mai aprofundate a scării valorilor şi a stabilirii unor criterii autentice în promovarea producţiilor cinematografice.
