I Love Your Work (Adam Goldberg, 2003)

O parabolă despre preţul artei şi al celebrităţii, cu un erou narcisist şi măcinat de obsesii, realizată sub forma unui cinema atipic.

recenzie de film I Love Your Work, Adam Goldberg

Scriam în cronica filmului Liebestraum că ”există filme aproape necunoscute de public, despre care se vorbeşte foarte puţin şi de care, probabil, se ocupă doar critica de specialitate – şi care, totuşi, fără a fi pelicule care să intre în istoria cinematografiei, ar putea sta foarte bine alături de alte realizări de gen care au avut doar şansa de a fi mai mult sau mai bine promovate”.
Este perfect valabil şi pentru I Love Your Work (Vă admir opera), o realizare mai puţin mediatizată a lui Adam Goldberg (mult mai cunoscut ca actor, de data aceasta pe poziţia de regizor).

Goldberg reuşeşte un melanj de efect: filmul său este şi satiră savuroasă la adresa lumii celebrităţilor, şi ”joc” al interferării realului cu imaginarul, şi portret psihologic cu multe nuanţe, ba chiar şi romance şi thriller. Pariul încercat de actorul şi regizorul american (a mai regizat Scotch and MilkRunning with the Bulls şi No Way Jose) este unul îndrăzneţ şi relativ riscant (ar fi putut lesne ieşi ”un ghiveci”, cum din păcate unii cinefili l-au şi etichetat). La o privire mai atentă, însă, este o demonstraţie de cinema atipic, însă de calitate, o realizare originală.
Goldberg reuşeşte la un moment dat să îşi deruteze spectatorul, cadrele sale se succed rapid, trec de la ficţiune la realitate şi invers, se concentrează pe câte un detaliu pentru a ”exploda” apoi într-un întreg ameţitor.

Gray Evans (Giovanni Ribisi) este un star de cinema care se învârte într-un decor halucinant: celebrităţi, iubite, impresari, fani, fiecare vrând altceva; este prizonierul unei lumi căreia simte că, de fapt, nu-i aparţine, ceea ce îi va accentua dezechilibrul mental.
Imaginaţia se suprapune deseori în mod bizar peste realitate, iar eroul lui Goldberg va cădea pradă nu doar ”asaltului” celorlalţi, ci şi propriilor reacţii la acesta, propriilor anxietăţi, propriilor viziuni.
Obsesia că este urmărit pentru a i se face rău apare pe fondul unei micro-lumi în degringoladă, în care nu ştii nici la ce să te aştepţi, nici de ce. Gluma cu ”prizarea heroinei” poate fi interpretată, de asemenea, ca mai mult decât o glumă.
Esenţial în filmul lui Goldberg nu este care scenă este fictivă şi care este reală, ci modul în care receptează eroul ce i se întâmplă şi, totodată, felul în care regizorul-scenarist (scenariul este scris în colaborare cu Adrian Butchart) parodiază lumea hollywoodiană. 
Nefericit în relaţia de cuplu (era căsătorit cu Mia Lang, interpretată de Franka Potente), Gray fantazează tot mai des că ar cuceri-o pe Jane (Marisa Coughlan), prietena unui fan înrăit. E doar o parte din dedublarea căreia trebuie să îi facă faţă zilnic, şi asta îl va face tot mai nesigur.

Mi-a plăcut mult filmul, pentru că nu este doar ”un alt scenariu în care replicile sunt aruncate de-a valma”, ci un story destul de subtil şi de complicat, o parabolă despre preţul artei şi al celebrităţii. Eroul, Gray Evans, demonstrează că a fi celebru nu este totuna cu a fi fericit, confruntându-se până la epuizare cu propriile obsesii şi propriii demoni, oscilând între anxietate, narcisism, pasiune devastatoare, tendinţe voyeuriste şi (sugerat doar) consum de drog. Acţiunea are loc pe două planuri, iar la sfârşit înţelegi că până la urmă nu contează ce anume e peliculă de film şi ce realitate, ce ai făcut în mod real sau ce ţi-ai imaginat, ci cât anume din tine ai putut să-i oferi celuilalt, uitând de eul tău egoist şi acaparator. 
Un film aparte, care ar necesita şi o a doua vizionare, iar interpretarea actorilor este remarcabilă.

Regie: Adam Goldberg

Scenariu: Adrian Butchart, Adam Goldberg

Actori: Giovanni Ribisi, Christina Ricci, Vince Vaughn