Lumini şi umbre, un labirint, atracţia contrariilor, iubire şi visare, joc, imaginaţie, rafinament – toate acestea se întrepătrund într-o realizare de excepţie.
Impresia că nu suntem mai prejos decât marii maeştri ai cinematografiei (confirmată şi de alte titluri valoroase, desigur), am trăit-o cu intensitate şi în timpul vizionării scurt-metrajului Frumos e în septembrie la Veneţia (1983), pe care nu l-am văzut decât recent. Menţionez că nu am văzut piesa cu acelaşi titlu, comentariul meu se referă doar la film.
Dacă ar fi să îl caracterizez în doar câteva cuvinte, aş spune: L’année dernière à Marienbad al românilor.
Într-un decor fastuos, zugrăvit în alb şi negru, cu lumini hipnotice şi cadre ameţitoare, se intersectează doi – un bărbat şi o femeie – care, oarecum asemănător personajelor lui Resnais, intră într-un joc sublim, al hazardului şi al amintirilor, în care miza transcende obişnuitul.
Decupându-se imediat de atmosfera oarecum banală întreţinută de ceilalţi, ei evadează într-un spaţiu în care închipuirea se interferează cu realitatea, chiar dacă participă şi la un joc cât se poate de concret, cel al înlăturării de beţigaşe.
”Tot ce n-am trăit voi ţine minte până la capătul zilelor”, spune el (interpretat fabulos de Dan Condurache), afirmându-şi astfel răspicat crezul în imaginar.
”Oare n-am putea trăi (trece) direct în amintire?”, rosteşte ea (rol pe măsură al Dorinei Lazăr), confirmând ralierea la acest joc fantastic.
Destinele lor se întrepătrund, apoi se distanţează, farmecul inegalabil al Veneţiei este văzut doar printr-o fereastră şi printr-un aparat, simbol al mărginirii terestre, al omului izgonit din Rai.
”Prezentul este ca nisipul mării” şi ”Durerea caută mereu plăcerea în care să se topească” sunt alte două replici memorabile, care atestă perfect statutul de film de artă al acestui scurt-metraj semnat de Nae Caranfil.
Spectatorul are timp să viseze, să analizeze, să mediteze la foarte multe pe parcursul vizionării (şi după aceea), chiar dacă timpul de rulare al peliculei nu este unul foarte mare.
Lumini şi umbre, un labirint, atracţia contrariilor, iubire şi visare, joc, imaginaţie, rafinament – toate acestea se întrepătrund într-o realizare de excepţie, interpretării deosebite a celor doi actori adăugându-i-se şi tonul grav, parcă atemporal, al lui Florian Pittiş.
”Despre Veneţia vom vorbi întotdeauna ca despre un tărâm al visului – al visărilor noastre eterne”, se spune în final.
Nu ştiu cum au fost primite aceste cuvinte în 1983, dar cert este că în 2020 sunt profunde, pătrunzătoare şi actuale.
Regie: Nae Caranfil
Scenariu: Teodor Mazilu (piesa de teatru)
Actori: Dorina Lazar, Dan Condurache, Florian Pittis
