O şansă de a-l contempla pe omul Neil, un model autentic, o personalitate care serveşte ca punct de reper, nu atât pentru profesia lui spectaculoasă, cât pentru latura umană, absolut specială a acestuia.
Când vine vorba despre filmul care abordează un subiect atât de mediatizat, intens şi disputat, când spectatorul obişnuit merge în sala de cinematograf să vizioneze un film despre încercarea spectaculoasă a omenirii de a-şi depăşi limitele şi de a cunoaşte universul, când scenariul abordează expediţia care a marcat primul pas al omului pe Lună, la 20 Iulie 1969, un singur lucru pare să conteze: autenticitatea, exactitatea informaţiei şi acurateţea istorică. Tocmai pentru că ne aflăm în faţa unui moment-cheie despre care mulţi au impresia că îl cunosc în amănunt dar, de fapt, ştiu prea puţin. Filmul poate să contribuie la risipirea unor îndoieli sau a unor confuzii, poate să educe publicul şi, în egală măsură, să îi servească o lecţie. Există încă sceptici care iau în considerare teoria falsului şi consideră că transmisiunea live din 1969 a fost doar un filmuleţ montat la Hollywood. Aceştia, şi nu numai, au acum ocazia perfectă să desluşească detaliile misiunilor şi etapele punctuale ale expediţiei istorice a echipajului condus de Neil Armstrong. Grație acestui film deosebit pe care îl datorăm lui Damien Chazelle (Whiplash, 2014), publicul spectator are oportunitatea, pentru prima oară, să descopere omul din spatele costumului de astronaut, pe Neil.
În First Man, informaţiile factuale din conţinut sunt extrem de exacte şi cronologia este corectă. Realismul şi autenticitatea rezidă atât în abordarea personajului principal cât şi în realizarea filmului în ansamblu. Sunt înfăţişate spectatorului antrenamentele, misiunile cu rol de test, ascensiunea carierei astronautului Armstrong şi toate eforturile, sacrifiicile umane şi tragediile care au fost inerente zborului lui Apollo 11.
Cu toate acestea, First Man nu este un space movie pentru că nu excelează în direcţia abordării laturii ştiinţifice a expediţiei și nu îşi propune deloc să facă asta. La Chazelle autenticitatea contează, dar îi servește doar pentru a construi personajul principal mai mult decât pentru a fixa narațiunea. First Man nu este nici un film epic despre călătoria către Lună și nu îşi propune celebrarea triumfului zilei din iulie 1969, mai mult decât din perspectivă personală.
Filmul are o compoziție simetrică: începe și se termină cu cele două mari momente semnificative din viața lui Armstrong: pierderea unui copil și primul pas al omului pe Lună. Tot ceea ce conține filmul între aceste două puncte de reper este încercarea reușită a lui Chazelle de a lega aceste evenimente, unul dureros și unul trimfător, de a da fiecăruia un sens, de a obține povestea însăși balansând uriașa reușita profesională a astronautului cu dimensiunea tragediei personale a acestuia. Cu acest plan în minte, Chazelle pune în echilibru tehnica și știința care au dus omul pe lună cu sentimentele reprimate ale personajului principal. Rezultatul este un Neil Armstrong introspect, aproape mut, dezbrăcat complet de orice emoție și câteodată de expresii faciale.
Spectatorul are şansa de a-l contempla pe omul Neil, un model autentic, o personalitate care serveşte ca punct de reper, nu atât pentru profesia lui spectaculoasă sau pentru realizarea uriaşă a carierei sale, cât pentru latura umană, absolut specială a acestuia. Filmul îl urmăreşte pe Neil aproape indiscret, îi înregistrează pasiunea pentru zbor, cariera ascendentă şi, mai ales, viaţa personală. Familia, copii şi soţia, nu au făcut până acum obiectul niciunui lungmetraj biografic, probabil datorită firii retrase a astronautului și a lipsei sale de apetit pentru publicitate.
Damien Chazelle, premiat de Academia de Film cu Oscar pentru La La Land (2016), nu semnează de această dată scenariul. A lăsat sarcina mai mult decât dificilă lui Josh Singer (Oscar pentru scenariul lui Spotlight în 2016) care şi-a bazat scrierea pe lucrarea biografică a lui James R. Hansen ”First Man: The Life of Neil A. Armstrong”. În realizarea notei unice de autenticitate a venit cu un aport substanţial în poveste însuşi Hansen, care este un expert în istorie aerospaţială şi în istoria ştiinţei şi tehnologiei. Mai mult, cartea sa este singură biografie autorizată a lui Neil Armstrong. Lucrând la aceasta cu sprijinul personal al lui Armstrong (care s-a declarat entuziasmat de produsul final), Hansen a avut acces la multe informaţii autentice din viaţă privată a astronautului, în special din perioadă tinereţii sale. Multe dintre aceste informaţii au fost preluate în scenariul lui Singer dând spectatorul acces în premieră la viaţa de familie a lui Armstrong. Din nefericire, acesta nu a mai avut şansa să vadă First Man realizat, însă, după dispariţia fizică a acestuia (la 25 august 2012), fii săi, Eric şi Mark, şi-au exprimat acordul cu privire la acurateţea informaţiilor ce aveau să fie prezentate publicului prin filmul lui Chazelle.
La realizarea peliculei nu s-a făcut economie de efort pentru recrearea atmosferei anilor 60. În acest sens, până şi replica locuinţei soţilor Armstrong a fost construită folosindu-se planurile casei originale. Chazelle a mers şi mai departe: a folosit în coloană sonoră piese pentru teremin, un instrument de muzică electronică pe care Armstrong îl îndrăgea. Se poate auzi Lunar Rhapsody, o piesă pentru teremin, folosită în realitate în timpul misiunii Apollo 11. Chazelle a utilizat în film, pentru unele comunicări între astronauţi şi centrul de comandă, vocile reale înregistrate cu ocazia derulării programului spaţial. A renunţat complet la muzică şi sunet ambiental pentru a reproduce fidel lipsa completă a sunetului în spaţiu. Şi, în mod deosebit, eu am apreciat că la Chazelle oxigenul nu explodează, ci, în mod corect, face implozie.
Surprinzătoare sunt şi unele asemănări fizice ale actorilor cu personajele pe care le joacă. Ryan Gosling (Neil Armstrong) era firesc să fie preferat de Chazelle, având în vedere trumful celor doi cu La La Land (2016). Claire Foy are rolul lui Janet Armstrong şi se achită excelent de sarcină. Distribuţia este generoasă: Jason Clarke (Ed White), Corey Stoll (Buzz Aldrin), Lukas Haas (Mike Collins), Kyle Chandler (Deke Slayton) şi Ciarán Hinds (Bob Gilruth) completează genericul.
Secvenţele de pilotaj şi de zbor pe orbită nu sunt punctul foarte al filmului, Chazelle nu se bizuie pe ele decât pentru a oferi spectatorului punctul de vedere al personajului, să îl lase să vadă, să audă şi să simtă exact ce experimentează in mod real astronautul. Din nou, avem un sentiment de autenticitate şi mai puţin imagini şi sunet specific unui spacemovie. În acest sens, regizorul îşi limitează creativitatea din punct de vedere al secvenţelor spaţiale. Preferă mult lucrul cu cameră manuală pentru nota autentică. Odată ce spectatorul este intrat complet în pielea personajului, va înţelege dificultatea astronautului şi pericolele din jurul său cu ajutorul sunetului absolut remarcabil ajungându-se la crearea unei atmosfere aproape claustrofobice, ireale.
Chazelle a construit personajul său și acum îl devoalează. Omul Neil face un pas în lateral în afara propriului mit și se dezvăluie aşa cum este el, plin de durere, cu slăbiciuni, cu ambiţie, cu răbdare și stoicism. Pentru unii, el poate părea o fire de neînțeles, însă a fost felul lui de a-și regăsi normalitatea și ritmul. Pentru a supraviețui, a îngropat adânc în suflet durerea sa care, astfel reprimată, s-a păstrat, de fapt, intactă. Ceea ce răscoleşte cel mai tare publicul este durerea lui Armstrong cauzată de pierderea fetiţei sale care a suferit de o tumoră cerebrală și a murit înainte să împlinească trei ani. Secvenţa în care Neil îşi trece cu resemnare degetele prin părul fetiţei sale este sfâșăietoare. Cel mai probabil, publicul nici nu era la curent cu această parte întunecată a vieţii lui Armstrong. Acesta nu a vorbit niciodată public despre pierderea sa şi nici măcar apropiaţilor nu le-a permis niciodată să acceseze acest subiect. Filmul evocă tragedia şi îi conferă o amprentă ireversibilă asupra lui Armstrong care încearcă permanent să eludeze durerea prin focusarea atenţiei sale în altă parte: mai întâi ţine un jurnal medical, apoi închide brăţara fetiţei disparute într-un sertar, apoi se cufundă în muncă. Până devine aproape o stână de piatră.
Doar partea finală a filmului se încadrează complet în categoria space movie deși, inclusiv acum, Chazelle alege să focuseze atenția spectatorul asupra psihicului lui Armstrong și trăirilor sale decât să inunde ecranul cu efecte vibrante sau cu prea multă acțiune. Mai degrabă, regizorul își accentuează și mai mult personajul, care este un om care face ce trebuie să facă, e atent numai la meseria lui și e copleșit de ea.
În istoricul moment al pașilor pe Lună, Neil devine pentru o clipă Armstrong. Este omul care a obținut ce și-a dorit, a îndeplinit un vis al omenirii și este un erou care aparține istoriei. Emoția și durerea supurează rapid și astronautul redevine omul Neil. Suferința lui în singurătatea peisajului selenal și în liniștea desăvârșită este cheia către întreaga umanitate a eroului.
Pe marginea craterului lunar, Chazelle filmează secvența cea mai sensibilă și emoțională. Nu știm sigur dacă această secvență memorabilă se înscrie în nota generală de autenticitate a filmului sau este doar un artificiu sentimental al regizorului. Oare Armstrong chiar a îngropat micuța brățară a fiicei sale împreună cu toată durerea lui într-un crater din lumea nouă pe care o cucerise? Unii spun că este posibil: nu se cunoaște public lista obiectelor personale pe care fiecare membru al echipajului l-a avut asupra sa, este cert doar că Armstrong a avut la dispoziție câteva momente de intimitate cât a fost în contact cu suprafața Lunii: s-a plimbat singur câteva minute, departe de Buzz Adrin, într-un moment personal care nu a făcut parte din misiune. Acest lucru ne face pe noi, spectatorii, să tragem singuri concluziile noastre, ale fiecăruia.
Pacea interioară este regăsită în ultima secvență. Neil pare să își fi recăpătat latura umană și, poate, alinarea. Secvența mută, cu cei doi soți care se privesc de o parte și de alta a geamului camerei de carantină, deși o notă de final cu care Chazelle ne-a obișnuit, este încărcată de sensibilitate și de efect.
Un film imposibil de ratat.
Regie: Damien Chazelle
Scenariu: Josh Singer, James R. Hansen (lucrare biografică)
Actori: Ryan Gosling, Claire Foy, Jason Clarke
