„Copile, viaţa e o iluzie. Soarta se poate schimba chiar mâine.” – Vremea țiganilor
Emir Kusturica a fost (și încă este!) considerat un simbol al cinematografului iugoslav, balcanic, datorită faptului că motivele care apar în filmele lui înglobează chintesența spiritului balcanic: umorul negru cu care tratează subiectele politice și sociale, fără a cădea în patetism, amestecat cu multă inventivitate cu suferința, iubirea pătimașă (uneori dusă la extrem), redate într-un mod aparent haotic, dar foarte organizat; îl fac să fie unic, prin melanjul structurat din materialul etnic, peste care adaugă suprarealism. Provenit din „butoiul cu pulbere” al peninsulei balcanice și al fostului stat iugoslav, Kusturica creează cu măiestrie realități tragicomice, fiind înzestrat cu un extrem de acut simț al realității, însă nu întotdeauna și al măsurii:
„Să faci filme e o treabă foarte periculoasă. Pentru că tu ești întotdeauna cel care stă în centrul universului atunci când faci filme[…] Când faci filme așa cum fac eu, investești tot ce ai. Și o faci ca un maniac nebun.”
Kusturica se folosește de arta filmului, pentru a-și pune în practică fără rețineri propria viziune, protejat fiind de formatul satirei. Fiecare detaliu are un anumit înțeles și, în spatele fiecărei poante, se ascunde un simbol. Ca de exemplu, simbolismul aripilor tăiate, ce reprezintă pierderea libertății. Așa-numita „libertate“ a romilor este cerută cu vehemență în Vremea țiganilor (1989) de către un protagonist nebun. Sentimentul care reiese este că romii, pur și simplu, nu vor să se integreze în societate. În ciuda acestei imagini recurente, filmele lui Kusturica nu conțin nicio urmă a genocidului împotriva romilor. Simboluri ale acestui motiv recunoaștem în scene precum cea din Vremea țiganilor în care apare o casă agățată.
Umorul în filmele lui Kusturica se naște din diferite situații și necesități. Dat fiind faptul că poveștile sale sunt deseori scrise în jurul copiilor și adolescenților, regizorul folosește umorul pentru a atenua violența filmelor sale, transformând astfel o situație din tragic în comic. În Pisică Neagră, Pisică Albă (1998), Matko ajunge să care blocuri de gheață pentru a întârzia descompunerea cadavrului tatălui său, căruia urmează să i se alăture și cadavrul lui Grga Pitić, numai pentru ca cei doi bătrâni să se trezească mai încolo în film, bucuroși că se revăd după douăzeci și cinci de ani.
Regizorul abordează probleme specifice perioadei, printre care se enumeră violența domestică, finanțele familiei comuniste, școala și educația sub regimul socialist. În Îți amintești de Dolly Bell? (1981), tatăl familiei tipice balcanice se întoarce beat de la muncă pregătit să își disciplineze copiii. Familia sa este condiționată să îi asculte toate ordinele, toți așezându-se la masă imediat după apariția sa. Nimeni nu îndrăznește să îi răspundă înapoi, iar el nu se sfiește să-și lovească copiii. El reprezintă autoritatea supremă în casă, amenințându-l pe fiul cel mare când află că acesta l-a pedepsit pe fratele său cel mic după ce l-a găsit fumând.
În poveștile lui Emir Kusturica, părinții și copiii se înfruntă, se protejează, se iubesc, idealurile unora se confruntă cu himerele celorlalți. Impregnate de amintirile autorului, profund marcate de evenimentele din țara lui, filmele sale conțin personaje viu colorate, când tragice, când burlești, în scene în care realul „pur și dur” se regăsește la granița dintre fantastic și vis.
Adesea, personajele principale sunt reprezentate de copii sau adolescenți, cărora le sunt date atribute specifice vârstei, cât și calități „ciudate”. În Vremea țiganilor personajul principal, Perhan, este un tânăr țigan cu puteri telekinetice care este sedus de posibilitatea de a scăpa de sărăcie, prin metode ilegale, ce îl va pune în pericol atât pe el, cât și pe familia sa; în Îți amintești de Dolly Bell?, Dino are preocupări legate de hipnoză, iar Malik din Tata în călătorie de serviciu (1985) suferă de somnambulism. „Nu întâmplător ei sunt cei din perspectiva cărora se narează, căci sunt alter ego-uri ale sale. Totodată perspectiva lor este naivă, deci pură și permite asociații de idei deconcentrante și cu efect comic sau introducerea elementelor fantastice, elemente definitorii ale creației lui Kusturica.”, scria Marian Țuțui în „Orient Express: filmul românesc și filmul balcanic”.
De la iubirea adolescentină la cea matură, care duce la mariaj, cu dramele și neînțelegerile lui, monografia cuplului se consumă în secvențe pline de umor și de compasiune, iar spectatorii lui Kusturica vor recunoaște detalii în care fantezia și întunericul coexistă, într-un decor inspirat din realismul magic.
Până la Underground (1995), filmele regizorului iugoslav sunt despre dezvoltare, creștere și inițiere. Asta nu înseamnă că sunt numai despre pasiunea adolescentină sau trezirea sexuală. Totuși, sunt despre inițierea ca proces, desfășurarea misterului cosmic și transformarea din băiat în bărbat. Asemenea inițieri sunt remarcate prin crescutul în Sarajevo (Îți amintești de Dolly Bell?), copilăria într-un sistem totalitar (Tata în călătorie de serviciu), jocurile mortale ale unui băiat țigan (Vremea Țiganilor) și imposibilitatea de a iubi o mamă și o fiică în mod egal în același timp – o imposibilitate din care este ușor să evadezi în lumea viselor (Arizona Dream, 1993).
În Îți amintești de Dolly Bell?, Dino este un adolescent interesat de hipnoză și de perspectiva de a-i manipula pe ceilalți, dar nu reușește să o folosească în mod corespunzător în timp ce învață câteva lecții importante despre viață, politică, criminalitate, dependență și femei. Evoluția personajului lui Dino este remarcabilă în timpul filmului, la fel și conversațiile pe care le are cu tatăl său, un om dur, dar corect și bizar.
Etnia și obiceiurile culturale, ca de obicei cu Emir Kusturica, sunt bine exprimate pe tot parcursul filmului, în special în mesele de familie și în unele mici crime comise de personaje. Adolescenții iugoslavi sunt atât de criminali încât este creat un club de dans pentru a-i distrage de la obiceiurile lor proaste; acest club devine foarte important pentru viața lui Dino.
Pentru Kusturica, copilăria este brutală și se termină repede. Totuși, dacă creșterea implică moartea trecutului, există un capitol în cadrul căruia Kusturica refuză să crească. Refuză să creadă că țara sa de baștină, țara numită în trecut Iugoslavia, nu mai există. Underground (1995) nu a fost reprezentat la Cannes din 1995 de Bosnia sau Iugoslavia, ci de Consiliul European. Această alegere (a lui Kusturica) nu a semnificat o recunoaștere a unei Europe noi și unite, ci un refuz copilăresc de a îngropa o Europă veche și fragmentată.
Un motiv popular în lucrările sale sunt romii: „Am crescut într-o familie de clasă mijlocie, lângă locul unde trăiau țiganii. Întotdeauna m-a fascinat libertatea lor, modul în care acceptă viața, legătura directă cu bucuria, cu puterea și optimismul lor. Țiganii au o poziție foarte proastă în societate, pentru că orice motherfucker de clasă mijlocie vrea să aibă pe cineva sub el. Dacă te duci în districtul Skopje din Macedonia, unde locuiesc țiganii, vei găsi mulți oameni care îi urăsc și nu doresc nimic mai mult decât să fie cu un pas înaintea lor. […] Țiganii din filmul meu supraviețuiesc ca şi insectele, în conformitate cu principiul selecției naturale, în funcție de frumusețea culorilor și forma aripilor”.
Kusturica însuși a declarat într-un interviu din revista franceză L’Express în anul 1989 că magia aparține vieții romilor. Poate de aceea i-a dat abilități telekinetice personajului Perhan și puteri de vindecare bunicii sale în film. Motivele Dumnezeului alungat și al nunților revin și în final, construind cadrul întregii acțiuni: în ultima scenă a filmului, un rom se roagă la un crucifix căzut, pe care el îl agață înapoi pe perete. Încercând să negocieze cu Dumnezeu, crucea se prăbușește din nou.
Personajele sale principale sunt adesea antagoniști cu trăsături umane. Chiar dacă inițial câștigă inimile spectatorilor cu „non-țiganismul“ și cu ochii lor albaștri, ele demonstrează întotdeauna spre sfârșit că sunt doar ,,excepția care confirmă regula”. Caracteristicile și evenimentele negative – cum ar fi traficul de copii, căsătoriile aranjate, căsătoriile forțate, cerșetoria, drogurile, violența, furtul, contrabanda, corupția și jocurile de noroc – sunt atribuite romilor ca fiind tipice și originare. Pe de altă parte, tradițiile și obiceiurile romilor sunt ridiculizate și exagerate. Actorii nu sunt niciodată foarte atrăgători: adesea vedem personaje cu dinți de aur, pălării și mustăți. Îmbrăcămintea lor este kitsch-oasă și lipsită de gust.
Nunțile sunt un motiv recurent în toate filmele lui Kusturica. În prima scenă din Vremea Țiganilor o femeie romă în rochie de mireasă își insultă soțul beat criță și îl acuză că i-ar fi distrus viața. Această scenă este repetată la final într-o altă cheie, dându-i filmului o anumită circularitate. Kusturica insinuează că romii ar fi soți nenorociți și mizerabili și că aceștia și-ar distruge nu numai propriile vieți, ci și pe cele ale soțiilor lor.
„Filmele lui Kusturica sunt caracterizate de introduceri abrupte și finaluri deschise, capabile să inspire lecturi diferite[…] Finalurile deschise constituie o trăsătură post-modernistă, ca și eclectismul și intertextualitatea.”, scria același Marian Țuțui.
