Filme şi seriale „de sezon”, dar care au făcut istorie

Desigur, valoarea în termeni absoluţi a unui film sau a unui serial este ceva discutabil – poate unui anumit segment de public îi place creaţia respectivă, altuia nu, şi constatăm că fiecare categorie are argumentele sale. Şi atunci, cum poţi spune cu certitudine cine are dreptate?
Există aşa-numitele „filme-cult”, renumite pentru faptul că au o bază de fani restrânsă, dar devotată. Poate cineva să le pună, în termeni tranşanţi, valoarea la îndoială doar fiindcă admiratorii acestora au gusturi mai excentrice?
Sunt totuşi câteva criterii de departajare: părerile criticilor avizaţi, testul timpului, numărul celor care votează „pro” (deşi acest din urmă argument poate da erori).
Însă, chiar dacă ne dăm seama că filmele lui Bergman sau ale lui Scorsese nu pot sta alături de producţiile mai mult sau mai puţin „de duzină”, întotdeauna se va discuta şi vor exista polemici în jurul multor creaţii cinematografice.
Este interesant, în acest sens, să prezentăm câteva cazuri de filme sau seriale care pot întrucâtva echivala cu ceea ce în muzică numim „hituri de o vară”. În cazul cinematografiei, fenomenul nu este atât de extins, dar există. (Desigur, criteriile în baza cărora am ales aceste exemple sunt, la rândul lor, subiective).
Poate nu întotdeauna au avut acea valoare intrinsecă menită să le confere notorietate prin excepţionalitate artistică, dar au intrat în istorie într-un alt mod: au fost reperele unor generaţii.

Dallas (1978)Din punct de vedere artistic, popularul serial american mi se pare mediocru. Destule dialoguri şi scene clişeice, tensiune forţată. Şi totuşi, este unul dintre cele mai populare seriale ale anilor ’70, iar în România difuzarea sa pe vremea lui Ceauşescu a creat o adevărată isterie: lumea nu mai văzuse aşa ceva. Toată populaţia se uita, comenta, aştepta… Nimeni nu avea voie să rateze „următorul episod din Dallas”. În plus, faptul că interpretările actoriceşti erau de calitate a contribuit la succesul imens înregistrat.

Seria A Nightmare On Elm Street. Nu cred că poţi compara această serie cu un alt serial celebru, care a influenţat generaţii, Twin Peaks, pentru că al doilea are câteva stele în plus, ca valoare. Şi totuşi, de trei lucruri nu te poţi îndoi: 1. Că celebrul ”Coşmar pe strada Ulmilor” a influenţat, la rândul lui, generaţii. 2. Că aproape nu există cinefil care să nu fi auzit de această serie. 3. Că puţini actori au întruchipat un personaj negativ atât de bine şi de înfricoşător ca Robert Englund în rolul Freddy KruegerIndiferent că eşti fan înrăit sau consideri că e doar o aiureală pentru adolescenţi, de un lucru trebuie să ţii cont: nu stinge lumina şi nu adormi! (Noi considerăm că, dacă toate episoadele ar fi avut valoarea primului, ar fi fost chiar de excepţie).

Basic Instinct (1992). Din nou: din punct de vedere strict artistic, filmul lui Verhoeven este aşa-şi-aşa. Un thriller sângeros presărat cu numeroase scene erotice, cu un scenariu care doar „ar fi putut fi” de excepţie. Şi totuşi… a ajuns unul dintre cele mai cunoscute şi vizionate filme din perioada recentă a cinematografiei! De la celebra scenă a scaunului până la frisoanele provocate de cuţitul de spart gheaţa, de la scenele de sex torid până la obsesia crimei, filmul a devenit un adevărat fenomen: toată lumea vorbea despre el, probabil unele scene din film au fost copiate în pasiuni consumate noaptea în apartamente sau în camere de hotel, multe fete au primit la botez numele de „Şarona”, iar şi mai mulţi bărbaţi au început să aibă fantezii erotice cu Sharon Stone…

Låt den rätte komma in (2008). Nu cred că există fan sau măcar admirator al peliculelor horror care să nu fi văzut acest film. Chiar dacă nu îţi plac filmele cu vampiri, acesta e suficient de bine făcut ca să te atragă şi suficient de înfricoşător ca să te bântuie. O poveste care a circulat în cercurile de împătimiţi ai genului mult mai mult decât filmele de artă în mediul rural… Chiar dacă nu este o capodoperă artistică, Låt den rätte komma in rămâne în felul său un film de legendă.

Flashdance (1983). După percepţia mea, unul dintre cele mai slabe din punct de vedere al scenariului/valorii artistice filme ale lui Lyne, neputând sta alături de capodoperele Jacob’s Ladder şi Lolita, neavând, în afara coloanei sonore şi a charismei actorilor mari atuuri, Flashdance a înregistrat totuşi un mare succes de public, probabil din două motive: piesele din coloana sonoră sunt de excepţie, iar eroina interpretată de Jennifer Beals a devenit un adevărat simbol al omului care porneşte de la zero şi reuşeşte să depăşească orice obstacol pentru a-şi împlini visul. Astfel, deşi discutabil ca film de referinţă, Flashdance a făcut istorie, iar personajul principal feminin a devenit un port-drapel al celor porniţi „de jos”.