O incursiune profundă în majoritatea temelor abordate de Bergman.
Ingmar Bergman este unul dintre magicienii camerei ce au reuşit să transpună în imagini cinematice propriile obsesii şi nelinişti interioare. Citeam într-un interviu acordat de către regizorul suedez ziarului Corriere della Sera faptul că toate filmele sale au o dimensiune psihanalitică; a încercat să exploreze adâncurile firii omeneşti în cele mai intime şi neliniştitoare detalii, pornind de la propriile experienţe.
Fanny şi Alexander, unul dintre cele mai premiate filme ale lui Bergman (a câştigat 4 Oscaruri), este o incursiune profundă în majoritatea temelor abordate de regizor. Trauma din copilărie, ura împotriva tatălui, tabloul familial aparent perfect, pasiunile tenebroase ale membrilor aceleaşi familii, frica, viaţa, moartea, Dumnezeu, iubirea etc. sunt doar câteva dintre permanentele subiecte de analiză. La fel ca şi Fragii sălbatici (t.o. Smultronstället, 1957), Fanny şi Alexander este o sinteză a temelor, dar şi un proiect nu mai puţin curajos.
Filmul se concentrează asupra destinului familiei Ekdahl privită prin perspectiva a trei generaţii diferite. Totul începe în ajunul Crăciunului din 1907 cu o imagine perfectă ce adună membrii familiei, cu fracuri, zâmbete, cântec, dans şi multă veselie.
Discursul lui Oskar Ekdahl ţinut după spectacolul teatral despre relaţia dintre lumea mică a teatrului şi lumea mare pe care acesta îl reprezintă se înscrie în această logică a perfecţiunii trăită alături de cei dragi.
Bergman construieşte cu o îndemânare de maestru această lume perfectă înzestrîndu-şi personajele cu trăsături şi caracteristici care transformă tot spectacolul de la început într-o caricatură tragică. Gustav Adolf, fratele lui Oskar, este un adulterin înrăit, iar Carl este îndatorat mai mult decât salariul lui de profesor o poate permite. Mama celor trei fraţi, Siri, are o relaţie cu Jacob, un prieten al soţului ei care nici el nu fusese uşă de biserică atunci când venise vorba să îşi înşele nevasta.
Toată această atmosferă plină de tensiuni, dar aparent fericită, este întreruptă de moartea lui Oskar Ekdahl, tatăl lui Fanny şi Alexander. Aflat pe patul de moarte îl strânge pe Alexander de mână, moment în care îi predă ştafeta familiei şi a fericirii conservate în acea lume mică de care vorbea acesta la începutul filmului.
Ca depozitari ai acestei moşteniri, cei doi copii vor fi confruntaţi cu figura autoritară a episcopului Edvard Vergerus cu care mama lor alesese să se căsătorească şi care este prezentat drept cel care atentează la această linişte.
Cei pasionaţi de filmografia lui Bergman, în figura acestui bigot, vor recunoaşte figura tatălui natural realizat într-un contrast evident faţă de figura lui Oskar, tatăl perfect pe care Bergman nu l-a avut niciodată.
Alexander se transformă dintr-un copil inocent în cel mai mare duşman al episcopului care îi sileşte pe cei doi copii la o existenţă austeră şi plină de rigori nepotrivite. Nu e de mirare că mama copiilor este silită să aranjeze fuga celor doi copii din noul cămin pentru că altfel nu îi putea scoate din închisoare.
Întâlnirea lui Alexander cu fantoma tatălui său şi întrebarea lui despre puterea lui Dumnezeu de a-i îndeplini dorinţa (de a-l omorî pe episcopul Vengerus, tatăl vitreg) îşi găseşte împlinirea atunci când Alexander este prezentat lui Ismael Ratzinski. Conversaţia dintre cei doi şi faptul că episcopul moare după aceea concretizează două idei fundamentale ale filmului: atunci când cineva doreşte moartea cuiva trebuie să fie conştient că ura se poate transmite şi avea consecinţe nebănuite. Ismael devine aşa cum şi el se prezintă de fapt: îngerul păzitor al lui Alexander trimis să îl omoare pe episcop, fapt care se va întâmpla.
A doua idee este aceea că anumite lucruri continuă să ne urmărească chiar şi atunci când suntem convinşi că am scăpat de ele odată pentru totdeauna. Întâlnirea lui Alexander cu fantoma episcopului este suficientă pentru a putea înţelege faptul că figura tatălui l-a urmărit pe Bergman o viaţă întreagă.
De aici se poate deduce prin simboluri chiar faptul că tatăl poate fi când bun (fantoma tatălui natural, îmbrăcat în alb) când rău, nemilos şi necruţător (fantoma episcopului îmbrăcat în negru).
Epilogul filmului cu discursul lui Gustav Adolf vorbind despre bucuriile mici ale vieţii şi despre binefacerile pasiunilor este în totală contradicţie cu începutul vesel, dar auster. Practic Bergman nu îşi mai ascunde personajele după perdeaua fină a ipocriziei, ci preferă să ni le prezinte aşa cum sunt ele de fapt.
Fanny och Alexander este o meditaţie profundă despre copilărie şi inocenţa ei, dar şi despre ură şi frustrare atunci când ea îşi face locul în viaţa unor copii.
Dincolo de suferinţă şi bucurie, rămâne acest sentiment al neliniştii pe care Bergman doreşte să ni-l transmită: dacă lumea atât de perfectă (în concepţia noastră) nu este chiar aşa de perfectă în realitate?
Tehnica cinematografică axată mai ales pe o cromatică mai mult decât expresivă (roşul descriind mereu siguranţa şi atmosfera familială, verdele momentele de decizie maximă şi de eliberare, albastrul palid întâlnirile malefice şi experienţele traumatizante, etc.) şi muzica desprinsă dintr-un cadru oniric dau filmului o tonalitate tainică, ce te sileşte la atenţie de-a lungul celor 188 de minute ale lui.
La Bergman nimic nu este întâmplător: unduirea nonconformistă a camerei de filmat, costumaţia personajelor, detaliile arhitectonice, luminile şi umbrele, toate spun ceva despre ideea pe care acesta o are în gând atunci când dă naştere unei scene. Scenariul uneori poate plictisi, dar tocmai această ambiguitate te face şi mai atent la spectacolul de imagine care-ţi trece prin faţă.
Realizat la întretăierea dintre tumult interior şi geniu regizoral, Fanny şi Alexander se doreşte a fi o meditaţie acută asupra lumii adulţilor pornind de la vârsta copiilor.
Dincolo de complexitatea filmului, ceea ce atrage în final este sentimentul că filmul dă naştere la câteva întrebări care continuă să ne urmărească chiar şi după ce filmul a luat sfârşit. O idee rămâne foarte clar întipărită în mintea privitorului: deşi privită ca vârstă a inocenţei, atunci când este bruscată, copilăria poate fi asociată cu sentimente şi trăiri profunde ca ura.
Regie: Ingmar Bergman
Scenariu: Ingmar Bergman
Actori: Bertil Guve, Pernilla Allwin, Kristina Adolphson
Unde poate fi vizionat Fanny och Alexander:
