Examen (Titus Muntean, 2003)

O dramă judiciară cu un scenariu unicat, un film captivant care beneficiază de o distribuție impecabilă și interpretări tulburătoare.

recenzie film romanesc Examen, Titus Muntean

Pornind de la crima oribilă petrecută în anul 1977 în București, pentru investigatori și posteritate devenită “Cazul Anca” (de la prenumele victimei), crimă care a generat cea mai mare eroare judiciară din România, Titus Muntean debutează ca regizor și scenarist cu un film excepțional. Având un material extrem de ofertant pentru a construi un thriller veritabil, Muntean a surprins în filmul său atât brutalitatea uciderii tinerei fete, detaliile macabre oferite de cercetările poliției, erorile și ororile săvârșite în cursul anchetei și tribulațiile nefericitului nevinovat care traversează perioade de bătaie, tortură și încarcerare pentru a recunoaște o crimă pe care nu a comis-o.

 Tânărul Săndulescu (Marius Stănescu) este căsătorit, are copii și lucrează ca taximetrist în București. Se bucură de ceea ce are viața de oferit, are plăceri comune și păcate modeste, căci România traversează în anii 70 o perioadă de relativă relaxare, tinerii resimțind un aer al unei anume libertăți, fiind atinși de curentul occidental hippie care este resimțit cu naivitate specifică. Nimic nu îi poate face pe cei de vârsta lui Săndulescu să înțeleagă cumplitul mecanism opresiv al statului comunist care pândește latent orice atingere adusă orânduirii pentru a aplica pedepse grele. Lui Săndulescu, deocamdată, România i se pare o țară potrivită pentru un trai tihnit. Dacă nu are bani să își satisfacă micile escapade extraconjugale sau să își finanțeze berile, el se descurcă: vinde aparatul foto al tatălui său și viața devine din nou frumoasă.

 Exuberanța, candoarea și tinerețea lui Săndulescu se termină brusc când este acuzat de uciderea tinerei studente, este arestat și pus față în față cu infernala mașinărie judiciară a statului. Detaliile monstruoase ale crimei ajunseseră atât la urechile oamenilor cât și la Ceaușescu însuși, care a ordonat ca ucigașul să fie identificat și tras la răspundere rapid. În România lui Ceaușescu, asemenea orori tipice pentru decadentul Occident erau rare și nu puteau să se întâmple, la nivel ideologic, într-un stat comunist al oamenilor muncii. Astfel, toate structurile de miliție și procuratură s-au grăbit să finalizeze “Cazul Anca”: dacă în agenda victimei s-a găsit notat numărul de telefon al taximetristului, atunci Săndulescu este în mod cert asasinul psihopat. Și dacă anumite elemente din anchetă sau detalii procedurale erau contradictorii și afirmau nevinovăția lui Săndulescu, se puteau “construi” probe pentru ca acesta să devină vinovat. Cu un dosar împănat de probe false, mărturii mincinoase și chiar o recunoaștere a tânărului taximetrist smulsă în urma torturii administrate în beciurile Miliției, judecătorul îl condamnă la 25 de ani de închisoare. Doar un miracol a făcut ca pedeapsa nu fie cea cu moartea. După ce a executat 5 ani din pedeapsă, adevăratul criminal este prins și Săndulescu pus în libertate.

Dincolo de povestea teribilă, reală a filmului, este absolut remarcabilă reconstituirea minuțioasă pentru secvențele din anii 70, scenografia fiind o veritabilă piesă de rezistență în economia peliculei. Costumele sunt atent selectate, până și frizura și perciunii lui Marius Stănescu sunt executați în stilul hippie, toate acestea construind autenticitatea cadrelor și credibilitatea sporită a personajelor.
Regret, tocmai din acest motiv, inserția planului actual care face ca întreaga narațiune din anii 70 să fie un lung flashback. Doi studenți la facultatea de film trebuie să elaboreze un material pentru examenul de diplomă. Ei găsesc că istoria “Cazului Anca” este un subiect potrivit pentru filmul lor. Nu le mai rămâne decât să îl intervieveze pe taximetristul Săndulescu, acum un om de aproape 50 de ani, singur pe lume, părăsit de familie, resemnat, umilit și învins. (Am citit povestea turnării filmului spusă de Muntean și se pare că lipsa fondurilor și costurile prea mari pentru o filmare exclusivă în planul anilor 70 l-au împiedicat pe regizor să turneze filmul într-o ordine cronologică. Din aceste cauze, s-a realizat compromisul de a insera planul actual, pentru reducerea minutelor filmate în planul retro). Chiar și așa, construcția a reușit, inserțiile sunt făcute cu menținerea unei tensiuni veritabile, iar filmarea hand-held a celor doi studenți împrumută o autenticitate suplimentară.

Distribuția este impecabilă și interpretările tulburătoare: Marius Stănescu, un rol dificil pe care îl joacă extrem de credibil. Gheorge Dinică, în rolul procurorului monstruos căruia i s-a ordonat să prindă criminalul. Gheorghe Zisu, în rolul polițistului de caz, strivit de povara slujbei sale. Dar personajul-cheie al filmului, cel care șochează spectatorul prin apariția bulversantă, nevrotică, patologică este criminalul Cosma Ruznici, interpretat fabulos de Lucian Ifrim.

O dramă judiciară cu un scenariu unicat, un film captivant care face un serviciu suplimentar generațiilor mai tinere, acela de a le înfățișa mașinăria hidoasă de opresiune a statului comunist pe care aceste generații, din fericire, nu o vor cunoaște niciodată.

Regie: Titus Muntean

Scenariu: Titus Muntean

Actori: Marius Stanescu, Gheorghe Dinica, Gheorghe Visu, Lucian Ifrim

Previous post Kishibe no tabi (Kiyoshi Kurosawa, 2015)
Next post No Country for Old Men (Ethan Coen, Joel Coen, 2007)

Acesta este locul pentru sugestii, întrebări, proiecte, colaborări sau campanii! Scrie aici orice idee ai și vom intra în contact! Mulțumim!