Onibaba (Kaneto Shindô, 1964)

Onibaba (Kaneto Shindô, 1964)

O poveste sumbră, cu elemente plasate în supranatural, despre supraviețuire și pasiune carnală în care regizorul intercalează antic și modern, mit și realitate, diavol și moarte.

Pépé le Moko (Julien Duvivier, 1937)

Pépé le Moko (Julien Duvivier, 1937)

Un film cu o distincție unică ce rezidă în expunerea vizuală autentică a unei povești de viață brută, filmată într-un mediu cu identitate culturală aparte.

Sunset Blvd. (Billy Wilder, 1950)

Sunset Blvd. (Billy Wilder, 1950)

Deși apărut cu 72 de ani în urmă, filmul rămâne surprinzător de relevant și de actual chiar și în zilele noastre și ne demonstrează că, deși oamenii din industria de film s-au schimbat, modul de operare este același.

Stalker (Andrei Tarkovsky, 1979)

Stalker (Andrei Tarkovsky, 1979)

Un film filosofic şi plin de simboluri, piesă de rezistenţă a cinematografiei anilor ’70-’80, cu un final care sugerează că drumul spre adevăr rămâne deschis căutărilor, cu sau fără călăuză.

Nostalghia (Andrei Tarkovsky, 1983)

Nostalghia (Andrei Tarkovsky, 1983)

În egală măsură dramă psihologică şi film ce ridică probleme filosofice, cu o realizare aproape perfectă şi un mesaj peren, Nostalghia se dovedeşte a fi una dintre capodoperele cinematografiei mondiale.

Trois couleurs: Rouge (Krzysztof Kieslowski, 1994)

Trois couleurs: Rouge (Krzysztof Kieslowski, 1994)

Plină de subtilităţi psihologice şi rafinată, având ca temă principală întrepătrunderea destinelor umane, ultima parte a trilogiei lui Kieslowski are, în final, şi un mesaj uşor voalat: arta va supravieţui comercialului.

Le Samouraï (Jean-Pierre Melville, 1967)

Le Samouraï (Jean-Pierre Melville, 1967)

Stranietatea personajului principal, problemele pe care le ridică în subsidiar, acţiunea palpitantă şi coloana sonoră aproape hipnotică fac din Le Samouraï un film de referinţă în antologia genului.

Ciuleandra (Sergiu Nicolaescu, 1985)

Ciuleandra (Sergiu Nicolaescu, 1985)

În egală măsură dramă pasională şi film psihologic, relevând imposibilitatea fuziunii între două medii fundamental diferite, Ciuleandra este o realizare cinematografică excepţional de convingătoare şi de bine pusă în scenă.

Orphée (Jean Cocteau, 1950)

Orphée (Jean Cocteau, 1950)

Mult prea complicat pentru a fi o comedie, suficient de amuzant pe alocuri pentru a nu se încadra în totalitate în genul tragic, filmul lui Cocteau reuşeşte să fie tragicomedia perfectă.