Un film despre o societate distopică, pretins superioară, în care adevăratele sentimente sunt cotate ca infracţiuni, iar cele false, virtuţi.
Echilibru…
Între ce şi ce? Între trăsături contradictorii?
Între cine şi cine? Între ”el”, non-afect, şi ”ea”, conştiinţă?
Între cine şi ce? Între universul oricărui individ şi comportamentul standardizat al colectivităţii?
Asemeni tuturor preceptelor globalizării, filmul porneşte de la o ”găselniţă” (nu o iluzie), pretinzând că ar fi găsit cheia unei omeniri paşnice, armonioase, plutind imponderabil într-o existenţă ideală. Vina dezordinii o poartă sentimentele… Aceste simţiri ”ticăloase” ce copleşesc fiinţa, alimentând progresiv atitudini nefaste, de la invidie la ură, furie şi până la declanşarea războaielor. Şi, evident, soluţia salvatoare constă în eliminarea afectului, eradicarea vibraţiei conştiinţei, culminând cu suprimarea fizică a individului care persistă în ”eroare”.
Asemeni tuturor teoriilor futurist-novatoare, această ”descoperire” din Equilibrium este lansată la pachet cu pretextul declanşator, menit să defrişeze calea propriului istoric. (Într-o lucrare de referinţă a dr. Eldon Taylor, membru al Asociaţiei Americane de Psihoterapie, acesta adaugă celor patru impulsuri clasice ale omului – luptă, fugă, hrană şi sex – o a cincea forţă, pe care o numeşte, simplu, ”mai mult”. Ce se întâmplă însă când individul ori un grup caută să obţină nu ”mult”, nu ”mai mult”, ci ”mult prea mult”?). În varianta propusă de regizorul Kurt Wimmer pentru secolul XXI, absurdul depăşeşte uneori chiar şi limitele grotescului.
Acţiunea filmului debutează în plină operaţiune purificatoare, când batalioane de ”soldaţi” antrenaţi profesionist execută orbeşte comenzile transmise din treaptă în treaptă de un Tată – autointitulat demiurg planetar.
Clericii Tetragrammaton, adică hoardele, îi caută şi în gaură de şarpe pe cei ”nedistilaţi”, ”conservatorii arhaici” care nu acceptă amputarea spirituală, îi mitraliază în ascunzişuri, îi seceră, iar când le intentează proces, judecătorul decide ca aceştia să fie arşi pe rug. Nimic nu scapă – om, animal domestic, icoane, manuscrise, cărţi, picturi, opere muzicale -, distrugerea nu lasă în urmă nici măcar o scamă.
Scenariul nu povesteşte cum s-a ajuns aici, dar lasă să se presupună că a existat un preludiu ideologic, insinuarea psihologică făcută profesionist a noului concept la nivel colectiv. Că s-au purtat dezbateri, pro şi contra, dar în cele din urmă acesta a fost validat. Iar dacă roadele întârziau să apară, a fost propulsat pe repede-înainte un fel de vaccin, cu rol de imunizare în masă, şi distribuit ca doză zilnică de Prozium.
Clericul John Preston (Christian Bale) s-a mulat pe modelul-etalon unde, fără să clipească, exulta când vedea zâmbetul Giocondei pierit în flăcări (Ura! Era chiar tabloul original), făcea parte din elita luptătorilor şi îşi educa propriul fiu în acelaşi spirit.
Problema apare când, din străfunduri, începe să perceapă că ceva nu e în ordine. Lumea îi apare când negru-gri, când viu colorată şi începe, pe nesimţite, să îşi pună anumite întrebări.
În opinia mea, marele merit al echipei scenariu-regie constă în faptul că a semnalat acel detaliu esenţial: omul este un tot unitar, simţurile au rolul lor, vital, material şi spiritual, şi nu pot fi extirpate, îndepărtate ”chirurgical”. Nu pot fi nici măcar decuplate, ci doar, pe timp limitat, anesteziate. Simţămintele, trăirile au absolut aceeaşi cadenţă precum respiraţia sau bătăile inimii. Trezesc raţiunea din somnul cu monştri.
Atât pentru John Preston, cât şi pentru băiatul său semnalul genetic a fost activat de aceeaşi circumstanţă – eliminarea barbară a soţiei, respectiv mamei, prin incendiere. La această despărţire nu au rezistat, iubirea a fost mai presus de orice. Nu se puteau ”sinucide” afectiv. Nu le permiteau structura, conştiinţa, ADN-ul. Atunci, cum de a rămas pe poziţii o parte atât de însemnată a populaţiei – escadronul morţii – devenind călăul semenilor nedeturnaţi?
Categoric, în cazul docililor, al patrulelor executante, a funcţionat impulsul ”mai mult”. Pe cale de consecinţă, au explodat şi au primat invidiile, s-a întronat sloganul ”scopul scuză mijloacele”, au excelat delaţioniştii.
Atunci a apărut antagonismul John Preston – Brandt, al doilea său partener. Punerea necondiţionată în slujba celui mai tare, agentul guvernamental de carton, ce nu ar ezita să-şi ducă rudele pe rug.
A apărut impostorul pentru care slugile poartă zăbală, iar cel de pe o poziţie superioară, ţinta vie ascunsă, pândită pentru a-i lua locul, a se urca pe tronul vacantat.
Apare masa de manevră, idiotizată, carnea de tun trimisă la răfuială. Şi mai apare falsa poleială socială, cu şcoli, instructori etc.
În unele cazuri, nici n-ar fi nevoie de Prozium pentru obţinerea efectului scontat, pentru a se încumeta cineva să-i tragă suportul de sub picioare prietenului. Aşa încât, în noua societate pretins superioară, adevăratele sentimente sunt cotate ca infracţiuni, iar cele false, virtuţi.
Vine totuşi momentul de a demonstra că pasărea Phoenix renaşte din propria cenuşă. Aşa că happy-end-ul (dacă mai poate fi numit astfel) s-a impus logic, în ideea că secolul în care abia am intrat fie va fi religios (autentic), fie nu va fi deloc.
Finalul ar fi fost mai convingător, mai aproape de spiritul iniţial al filmului dacă nu s-ar fi pus accentul pe lupte dezlănţuite, efecte speciale, calităţi aproape de super-erou ale protagonistului.
Un film despre o societate distopică, dar, din păcate, şi despre reguli şi tendinţe pe care le putem găsi în întreaga istorie a omenirii.
Regie: Kurt Wimmer
Scenariu: Kurt Wimmer
Actori: Christian Bale, Sean Bean, Emily Watson
Unde poate fi vizionat Equilibrium:
