Entr’acte (René Clair, 1924)

O realizare grandioasă, complexă, bogată în sensuri ascunse şi asocieri de imagini, epopeică în felul său, dar care durează doar 20 de minute.

recenzie de film Entr'acte, Rene Clair

Un oraş industrializat, văzut invers, ca o dovadă (cinematografică) a răului pe care îl face îndepărtarea de natură; păpuşi care îşi deformează figurile, umflându-se şi dezumflându-se, într-un fel de ritual grotesc; o balerină în mişcare, filmată de jos, lumea văzută din mersul trenului. Toate acestea reprezintă un prilej pentru René Clair atât de a experimenta tehnici cinematografice, pendulând între un real văzut „altfel” şi suprarealism, cât şi de a-şi exprima o viziune proprie asupra lumii, cu mijloacele pe care le stăpâneşte atât de bine.
Pumnul învelit într-o mănuşă de box loveşte în repetate rânduri, pe fundalul aceluiaşi oraş aglomerat şi mecanic.
Muzica lui Erik Satie, un maestru al acordurilor lirice, melodioase, de data aceasta face tranziţia între metropola golită de conţinut şi sufletul uman, care are mereu resurse de a merge înainte, de a găsi un univers nebănuit atât în jurul, cât şi în interiorul său.
La un moment dat, camera se opreşte pe o tablă de şah, mutările care au loc sugerând faptul că întreaga viaţă ar putea fi o partidă desfăşurată pe un eşichier, în care logica, dar uneori şi hazardul se pot dovedi determinante, iar un singur moment de neatenţie poate costa scump.

Fireşte, interpretările pot fi multiple, dar ceea ce impresionează la cineastul francez este naturaleţea cu care trece de la o scenă la alta, deşi scenele nu sunt propriu-zis legate între ele decât prin firele nevăzute ale unui întreg ce se cere decriptat. De asemenea, arta cu care îşi alege cadrele, astfel încât să structureze un ansamblu care să transmită ceva deosebit, cel mai adesea neobişnuit spectatorului.
Corabia de hârtie pluteşte peste clădiri la fel cum sufletul se înalţă deasupra materiei: structural, nu printr-un proces de determinare a unei acţiuni.
Mişcările de balet simbolizează, cred eu, Arta şi Graţia, care ne-au fost lăsate spre a înnobila o lume altfel facilă şi mercantilă.
O armă îndreptată către cameră, adică înspre spectator, ne arată că totul este un avertisment, o punere în gardă că timpul nostru este limitat şi trebuie să ştim ce să facem cu el, să decidem să nu îl irosim. Incapacitatea trăgătorului de a fixa ţinta este, evident, o referire la tentativele, cel mai adesea nereuşite, ale oamenilor de a înţelege acea latură a existenţei care transcende terestrul, imposibilitatea de a da definiţii (cu ghilimelele de rigoare) unor cuvinte ca destin, pământ, umanitate, soartă, fiinţare. Pasărea eliberată apoi ar simboliza libertatea, spiritul eliberat de materie.
Moartea survine ca un eveniment firesc în acest context, chiar dacă unul tragic: vom ajunge la capătul drumului, reîntorcându-ne, de fapt, de unde am venit, în sfera elementelor primordiale. Fuga în urma dricului apare ca o tentativă disperată şi pe alocuri ridicolă de a ţine pasul cu legile pe care încă nu le-am descifrat în totalitate.
Mersul în pas încetinit, oarecum distorsionat, într-o cadenţă lentă, ce revine obsedant pe parcursul peliculei, creează o impresie de bizar, de halucinaţie, impresie întregită de coloana sonoră, la fel de repetitivă şi de hipnotică.
Sfârşitul pare haotic, dar este un haos aparent: ordinea perfectă a Universului (din care facem şi noi parte) este dată peste cap de lipsa de reguli a existenţei terestre şi de plăsmuirile ce pot fi asemănate lumilor subconştientului.
Cel mort revine la viaţă, iar cei vii dispar, sub atingerea baghetei magice a destinului.

Bijuteria creată de René Clair ar putea fi dată drept exemplu pentru cum trebuie făcut un scurtmetraj: concis, dens, făcând privitorul să treacă de la o stare la alta, să caute să descifreze sensuri. Păstrând un liant între cadre, dar în acelaşi timp surprinzând de fiecare dată. Introducându-te într-un univers paralel, şi totuşi cu rădăcini în lumea obişnuită.
O realizare grandioasă, complexă, bogată în sensuri ascunse şi asocieri de imagini, epopeică în felul său, dar care durează doar 20 de minute.
Un timp care, iată, s-a dovedit suficient pentru acest pionier al cinematografiei franceze pentru a-şi expune viziunea asupra lumii şi a vieţii.

Regie: René Clair

Scenariu: Francis Picabia, René Clair

Actori: Jean Börlin, Inge Frïss, Francis Picabia

Unde poate fi vizionat Entr’acte:
Image