Empatia față de personaj în cinema, legată direct de veridicitate

Vizionând multe filme, mi-am dat la un moment dat seama că ceva diferă în ceea ce privește empatia pe care o simt față de personaje. În unele cazuri, aceasta atingea cote maxime, simțeam că îmi doream ca eroul să reușească în acțiunile sale, voiam ca filmul să nu cumva să se termine ”prost”, iar în altele asistam aproape impasibil la desfășurarea unei acțiuni și desfășurarea unui scenariu care nu-mi stârneau nicio emoție.
M-am întrebat dacă are legătură cu gradul de elevare sau de complexitate a personajului – ei bine, doar parțial. Deși în principiu mă atrag personajele mai rafinate sau mai complexe, pot spune că nu întotdeauna se întâmplă așa. Se poate la fel de bine întâmpla și la un film de acțiune sau la unul în care personajele sunt mai simple.
Explicația constă în faptul că, pentru a empatiza sau chiar, în unele cazuri, pentru a te identifica cu personajul, acesta trebuie să fie autentic, veridic, nu o simplă alăturare de însușiri. În momentul în care un personaj este creionat artificial, dacă te uiți la el și nu îți dai seama cum gândește, ce simte, care sunt aspirațiile lui, s-a terminat. Sunt unele filme care, sub pretextul realismului, conturează personaje absolut fade și au replici total lipsite de conținut.
Însă dacă regizorul e cu adevărat înzestrat (ex. Visconti sau Antonioni, între alții), personajele îți vor părea ”ca luate din realitate”, ”de acolo” și, indiferent că îți creează simpatie sau antipatie, este sigur că nu te vor lăsa indiferent și îți vor provoca anumite trăiri.

Eroina filmului Bellissima, de Luchino Visconti, Maddalena Cecconi (interpretată de Anna Magnani), este mama unei fetiţe, o femeie extrem de simplă şi de nefericită, care vrea să atingă prin fetiţa sa, Maria Cecconi, o culme şi o realizare de care ea nu a fost capabilă. Dincolo de calitățile incontestabile ale peliculei, simplitatea personajului nu te face să îl percepi cu indiferență.

La fel, un alt exemplu care îmi vine în minte este filmul Parole de flic, cu Alain Delon în rolul principal. Eroul, un polițist care voia să își răzbune fiica ucisă de o bandă de scelerați, nu are nimic tarkovskian sau bergmanian în structură, și totuși este unul dintre cele mai puternice caractere pe care le-am întâlnit în filmele de acțiune, beneficiind și de o interpretare de excepție a starului francez.

Dar maestrul de netăgăduit al personajelor cu care este aproape imposibil ca spectatorul să nu empatizeze este regizorul polonez Krzysztof Kieślowski.

Fie că vorbim de capodoperele Dekalog și trilogia Trois couleurs ori de alte realizări, personajele sale (pozitive sau negative) sunt atât de vii, atât de sfâșiate de emoții și contradicții, atât de veridice încât privitorul va fi total absorbit de desfășurarea evenimentelor de pe ecran și cu siguranță își va dori cu ardoare un final sau altul.
(Cine ar putea uita judecătorul din Trois couleurs: Rouge, care apare ca un personaj solitar, cinic, excentric, ce asculta conversaţiile telefonice ale altora, chiar şi pe cele intime, interpretat magistral de regretatul Jean-Louis Trintignant, care părea făcut pentru a duce astfel de roluri la superlativ, sau eroina altei părți a trilogiei, Trois couleurs: Bleu, o superbă incursiune în viaţa unei femei traumatizate, dezrădăcinate, în căutarea unui improbabil nou sens, analiză plină de subtilitate psihologică, beneficiind de prestația fără cusur a Juliettei Binoche?).

Până la urmă, indiferent dacă vorbim de realism, de arthouse, de film de acțiune, de film psihologic, de blockbuster sau de film-cult, important este ca personajul principal sau secundar să îți spună ceva. Să te impresioneze. Altfel, totul e ratat.

Desigur, majoritatea regizorilor și scenariștilor cunosc acest lucru, problemele apar atunci când în goana după succes imediat se mai uită ”procesul de fabricare” și se aruncă ”toate ingredientele” la grămadă, doar-doar or ieși niște noi încasări cu multe zerouri…
De notat, în încheiere, că deși în acest caz devine impropriu atributul de ”veridic”, nici filmele cu super-eroi nu fac în totalitate excepție de la regulă. Superman sau Batman au făcut istorie în cinema fiindcă, păstrând elementul fantastic, erau în felul lor niște eroi credibili, în timp ce dacă inventezi un super-erou caricatural sau ”construit” în mod neprofesionist, interesul spectatorului se va diminua.