Doar un alt film despre Elvis, care exploatează mai mult comercial și mai puțin artistic un muzician excepțional care a vândut și încă vinde.
După Bohemian Rhapsody (2018) și Rocketman (2019), două filme biografice care au atras atenția publicului în ultimii ani, a venit (din nou) rândul lui Elvis Presley să devină subiect al celui mai nou lungmetraj cu focus pe viața și cariera unui mare muzician. Iar când vine vorba despre Elvis, regizorul australian Baz Luhrmann părea a fi cel mai potrivit om din industrie care să turneze un astfel de film biografic. Adversarul oricăror limite ale vizualului, cu tendințe stilistice ieșite din tipare, cel care abordase secvențe spectaculoase, zgomotoase, într-un stil aproape inimitabil în producții ca Romeo + Juliet, Moulin Rouge! sau The Great Gatsby, Luhrmann avea de bună seamă posibilitatea să exprime cinematografic cel mai bine strălucirea ultraenergicului, excesivului și showman-ului absolut, Elvis. Exact așa s-a întâmplat, produsul final având o extravaganță proporțională cu cea pe care o avea Regele însuși.
Filmul este conceput ca o confesiune de pe patul de moarte a colonelului Tom Parker (Tom Hanks), cel care a fost mai mult decât dubiosul manager al lui Elvis pe întreaga durată a carierei lui. “Colonelul” a fost etichetat de presă și de apropiații cântărețului ca un fals ofițer, un imigrant clandestin în America, un escroc versat sau, pur și simplu, un parazit care și-a însușit nemeritat 50 de procente din veniturile fabuloase ale lui Elvis. Parker este naratorul filmului care încearcă un discurs menit să îl achite de acuzațiile aduse în special după moartea cântărețului și să prezinte publicului “adevărul” din culisele relației sale cu Elvis. Luhrmann a făcut o alegere interesantă, riscând să captureze imaginea personajului titular printr-o lentilă subiectivă și să îi deformeze acestuia profilul. Probabil că la baza alegerii sale ca povestea să fie prezentată din perspectiva colonelului Parker a contribuit decisiv distribuirea lui Tom Hanks în acest rol. Excelentul actor are o versatilitate uluitoare și este mereu perfect capabil să seducă, neinterpretând decât arareori roluri negative. Reversul medaliei este acela că Hanks devine personajul cel mai interesant, mai complex decât protagonistul însuși, deturnând focusul spectatorului și provocându-i acestuia chiar o reacție admirativă pentru personajul în rol negativ. Deși experimentat în abordarea rolurilor biografice, Hanks este împiedicat să livreze publicului o interpretare magistrală din pricina make-up-ului abundent și nasului fals caraghios care îi răpesc actorului expresivitatea facială proverbială, instrument esențial de lucru pentru Hanks. Colonelul întrebuințează un accent european (fiind olandez în realitate), decizie nefericită care îi răpește și mai mult lui Hanks din registrul de interpretare și aruncă un ecou fals în replicile lui.
Pe de cealaltă parte a baricadei se află Austin Butler în rolul titular. Butler depășește cu ușurință statutul de simplu imitator al cântărețului. El își imprimă o anume fragilitate și vulnerabilitate în momentele sensibile doar pentru a le alterna, secunde mai târziu, cu atitudini arogante și maiestuoase, construind un Elvis apropiat spiritului personajului real. Din nefericire, dincolo de alura corporală și mișcările de dans specifice, foarte bine închegate și executate de actor, prim-planurile trădează o asemănare fizică în zona facială mai mult decât inconsistentă. Coloana sonoră nu este viciată, în sensul că Luhrmann a ales să insereze în prestațiile scenice ale lui Butler pentru interpretarea marilor hituri ale lui Elvis chiar vocea originală. În acest sens, lui Butler i-a revenit exclusiv sarcina de a mima versurile melodiilor.
Luhrmann excelează ca de obicei în crearea unei atmosfere de show, cu o imagine bogată, flamboaiantă, întrebuințând mișcări susținute ale camerei de filmat, cu tăieturi scurte și treceri spectaculoase de la un cadru la altul pentru intensificarea impresionantelor scene din timpul concertelor lui Elvis. În special, secvențele show-urilor din Las Vegas sunt superb filmate, scenografia este maiestuoasă și costumele din ce în ce mai complexe spre finalul filmului.
Din nefericire, dacă imaginea și sunetul, costumele, make-up-ul și scenografia excelează, în mod paradoxal poate, filmul trenează și devine inconsistent din punct de vedere biografic. Scenariul parcurge o călătorie narativă chiar din momentele copilăriei lui Elvis (cu ajutorul unor secvențe flashback), trecând rapid prin accesiunea lui Elvis la statutul de star. Spectatorul este martor al debutului relației cu Colonelul Parker și receptează naivitatea cântărețului și lăcomia impresarului. În partea finală, Parker refuză din motive personale un turneu internațional care avea să deschidă și mai mult cariera și vizibilitatea lui Elvis. Acesta ajunge sa fie prizonier, închis ca o pasăre măiastră în colivia de aur numită Las Vegas, unde curg mereu râuri de bani. În vreme ce Elvis devine dependent de barbiturice și își pierde sănătatea, Colonelul îl amenință cu falimentul. Doar în linii mari, ample, generale, se tangentează influența muzicii negrilor în stilul propriu al lui Elvis, cei doi ani petrecuți în armată în Germania din motive de morală publică sau aparițiile în show-urile de televiziune.
Cam atât dezvoltă din punct de vedere narativ un scenariu care ar fi trebuit să fie fabulos. Acesta este un viciu major care împiedică filmul chiar să își merite calificarea de film biografic. Din motive greu de înțeles, Luhrmann abdică de la urmărirea atentă a traseului vieții și carierei personajului său. Dincolo de trecerea în revistă a etapelor din viața și cariera artistului pe care le-am amintit, Luhrmann nu manifestă interes să dezvăluie sau să exploreze dimensiunea și adâncimea celor două personaje ale sale, Elvis și Colonelul Parker. Relația complicată a celor doi nu constituie un punct de interes pentru regizor. Momente-cheie din viața lui Elvis, care au influențat decisiv arta lui, sunt ratate din punct de vedere scenaristic. Relația lui Elvis cu Priscilla (Olivia DeJonge) nu ocupă mai mult de câteva minute din economia generală a narațiunii. Cariera de actor și filmele turnate la Hollywood sunt abia pomenite. Artiștii importanți care au jucat un rol fundamental în devenirea lui Elvis, (B.B. King sau Little Richard) abia împart câteva replici și sunt aproape invizibili.
În ciuda ratării punctelor-cheie care ar fi putut măcar dinamiza ritmul filmului dacă ar fi fost exploatate, spectatorul va găsi cel puțin oportunitatea de a reasculta melodiile emblematice ale lui Elvis și de a revedea imaginile de arhivă filmate cu puțin timp înainte de moarte.
Un artist unic, Elvis a creat o muzică cu o expresivitate fără precedent, reușind să armonizeze ritmurile country, muzica blues și acordurile gospel într-un soi hibrid care avea să se numească rock and roll sau, mai simplu, Elvis. Din nefericire, filmul care îi este dedicat nu se apropie nici de elementele determinante din viața omului și nu surprinde mai nimic din substanța artistului. Filmul ratează să dezvăluie omul din spatele măștii, persoana aflată sub stratul gros de fard, pasiunea și suferința bărbatului din spatele vedetei. Este un film care înfățișează (a câta oară?) un costum strălucitor, cu paiete și pietre strălucitoare care dansează ca nimeni altul înaintea lui și are o voce sublimă. Filmul omite să îi atribuie vedetei Elvis un suflet uman propriu și sucombează sub greutatea exceselor vizuale și a informațiilor fără mare relevanță biografică înghesuite în cele 159 de minute ale peliculei. Minute insuficiente pentru a oferi răgazul pentru dezvăluirea actului de creație al muzicii unice a lui Elvis. Legendarului cântăreț îi este ignorată în acest fel capacitatea creatoare și culturală și imensa influență pentru cei care i-au urmat. Este doar un alt film care exploatează mai mult comercial și mai puțin artistic un muzician excepțional care a vândut și încă vinde.
Regie: Baz Luhrmann
Scenariu: Baz Luhrmann, Sam Bromell, Craig Pearce, Jeremy Doner
Actori: Austin Butler, Tom Hanks, Olivia DeJonge
Unde poate fi vizionat Elvis:
