După 40 de zile (Andrei Gruzsniczki, 2021)

O contemplare a beneficiilor unei prietenii suficient de trainice încât să nu te lase să rămâi singur pe lume.

recenzie de film romanesc După 40 de zile, Andrei Gruzsniczki

După realizări remarcabile precum Quod erat demonstrandum (2013) și Zavera (2019), am așteptat cu sufletul la gură o nouă peliculă semnată integral de Andrei Gruzsniczki, fiind convins de valoarea certă pe care acest cineast știe să o adauge filmelor sale.

Emil (Mircea Andreescu) și Titi (Valer Dellakeza) sunt doi bătrâni care își duc zilele într-un sat din Oltenia. Nevasta lui Emil, Smaranda, a murit de 40 de zile și, conform tradiției și canoanelor bisericești, cel rămas în urmă îi pregătește parastasul. Devenit văduv, Emil nu mai are decât prietenia vecinului său, Titi, care locuiește singur în casa de peste drum, țintuit în scaunul cu rotile și aproape dependent de ajutorul lui Emil.
Bătrânul Emil pare detașat de durerea pierderii soției sale. Resemnat și deopotrivă puternic, el este pregătit pentru o bătrânețe în singurătate. Se descurcă cu toate cele ale casei și face eforturi pentru ca viața lui să meargă înainte.
Pe de cealaltă parte, Titi suferă intens, aparent nejustificat, pentru pierderea Smarandei și o jelește, dând impresia că viața lui nu mai are niciun sens în absența ei. Premisele sunt create pentru a stârni interesul spectatorului.
Smaranda, bătrâna plecată la cele veșnice, ocupă o poziție centrală în rândul personajelor principale. Deși absentă, conturată sumar exclusiv din dialogurile lui Emil și Titi, Smaranda se fixează permanent în prim-planul narațiunii și devine treptat un personaj activ. Dacă relatările despre Smaranda din conversațiile celor doi bătrâni ar lipsi, personajul său ar lipsi. Dar atunci filmul ar fi stagnat, ar fi suferit de o lentoare deranjantă, iar Emil și Titi ar fi devenit personaje apropae amorfe, rigide și plicticoase. Smaranda este conexiunea invizibilă a celor doi și liantul care fixează povestea și o dezvoltă până la punctul în care îi schimbă substanța. Pentru că ceea ce pare să se fi petrecut în viețile celor trei nu este deslușit cu claritate nici măcar la finalul filmului. Acesta constituie și punctul forte al punerii în scenă. Conversațiile protagoniștilor sunt (mai ales) lacunare și deseori subtile și nu lămuresc misterul relației lor cu Smaranda. În special Titi dezvăluie detalii obscure din viața Smarandei care nu fac decât să adâncească misterul. Adevărul nu pare să îl știe, de fapt, niciunul dintre cei doi bătrâni.

Nu știu dacă Emil este neapărat un individ pragmatic. Mai degrabă îmi pare a fi soiul încăpățânat care știe să dea din coate pentru a obține ceea ce îi trebuie. El nu este atins de spiritualitate și credințele bisericii îi repugnă. De asemenea, superstițiile. Durerea pierderii soției sale este cvasi inexistentă în exteriorizarea sa. Poate că el este doar un introvertit sau poate… are motivele lui.
Titi pare să aibă sufletul mai bolnav decât fizicul care nu îl mai ajută nici să umble cu propriile picioare. Nici psihicul său nu este mai puternic, Titi fiind mai degrabă ipohondru și mizantrop, cu o mină și o stare de om trist, copleșit și obosit de viață. Spiritualitatea lui este însă una debordantă și încearcă constant să îi transmită lui Emil valori duhovnicești sau idei superstițioase.

Până la final, un lucru este cert: Emil și Titi au săvârșit păcate și au greșit în fața Smarandei, în fața lumii și în fața lui Dumnezeu. Au greșit și unul față de celălalt, deopotrivă. Dar o prietenie de o viață nu poate fi ferită de prihană și de neliniște, de credințe contrare ori de vrajbă mocnită. Când în sfârșit cei doi vor înțelege dimensiunea greșelilor lor, vor pătrunde și sensul prieteniei pe care o împart. Doar că e prea târziu și fără sens ca la apusul vieții să îți mai confrunți propriile erori și slăbiciuni. Este mai iscusit să contemplezi beneficiile unei prietenii suficient de trainice încât să nu te lase să rămâi singur pe lume.

O poveste frumoasă, fără îndoială. O poveste românească, de asemenea. O satiră fățișă pe alocuri, subtilă alteori, cu trimiteri exacte la credințe populare și mituri aproape stereotipate, filmată în locuri care conferă autenticitate vizuală. Interpretările profunde ale lui Andreescu și Dellakeza sunt esențiale. Scenariul antrenant nu face greșeala de a pune în centrul poveștii ritualurile creștine sau superstițiile populare referitoare la moarte și viața de apoi (abundente, de altfel) și conduce ferm spectatorul în direcția contemplării relației celor doi prieteni și a analizei percepției lor asupra vieții, iubirii și a morții. Și totuși, aproape imperceptibil, După 40 de zile lasă senzația că ar fi putut oferi spectatorului un pic mai mult.

Regie: Andrei Gruzsniczki

Scenariu: Andrei Gruzsniczki

Actori: Mircea Andreescu, Valer Dellakeza, Gabriel Spahiu

Previous post Investitorii (Iura Luncașu, 2021)
Next post Întregalde (Radu Muntean, 2021)

Acesta este locul pentru sugestii, întrebări, proiecte, colaborări sau campanii! Scrie aici orice idee ai și vom intra în contact! Mulțumim!