O punere în scenă a unei ficţiuni cu pretext istoric, de un dramatism aparte, dar pigmentată cu scene şi replici de un comic irezistibil.
Dacă urmărim firul narativ al poveştii de la început până la sfârşit, filmul Dolce far niente, al regizorului Nae Caranfil (inspirat de romanul „Un voyage a Terracina”, de Frederic Vitoux, premiat în 1994 de Academia franceză), este o dramă cu tentă istorică, întrucât implică personaje, fapte şi evenimente petrecute în sec. XVIII-XIX.
Este o dramă pentru că vom găsi oameni care vor muri, intrigi de alcov, crime pasionale. Vom găsi un om atât de sensibil (Henri-Marie Beyle, numele adevărat al lui Stendhal, interpretat în film de François Cluzet) care va spune, la sfârşitul călătoriei sale în Terracina, că şi-a dat seama că este un sentimental incurabil, şi de aceea nu va fi niciodată un „om mare” (prin această sintagmă înţelegând, de fapt, un om care să aibă succes în viaţă sau (încă şi mai precis spus) un om care să obţină totul de la viaţă.
Vom întâlni o contesă manipulatoare, o servitoare atât de mândră şi de pasională încât, trădată în dragoste, va picura otravă în paharul rivalei, vom întâlni muzicieni şi artişti de geniu, briganzi, tortură.
Însă toate acestea, deşi îşi păstrează un pronunţat efect dramatic, au fost puse în scenă astfel încât să creeze şi un comic irezistibil.
Sunt gaguri care vin în sarabandă, nu ştii când se vor opri, sunt şi mostre de umor intraductibile. De exemplu, pe malul mării, când Beyle visa să o sărute pe Joséphine (Isabella Ferrari), enumeră câteva lucruri care îi plăceau din viaţă, aşa cum îi ceruse aceasta, şi la ultima, în loc să spună „livres” (cărţi), rosteşte „lèvres” (buze), apoi se corectează. De asemenea, întregul iniţialelor gravate în nisip dădea cuvântul „Stendhal”, iar Joséphine rosteşte: „Ce păcat că, înşiruite, aceste iniţiale nu reprezintă nimic!”.
Apoi, când Beyle intră în dormitorul Joséphinei, cu intenţia de a o seduce, dar şi având în mână un candelabru, fiindcă era noapte şi avea nevoie de ceva care să lumineze, Joséphine, după ce îi respinge avansurile, îi spune „Faites attention, ne vous enflammez pas!” (în limba franceză, ca şi în limba română, de altfel, „enflammer” (a se aprinde) având atât sensul figurat, de a avea o dorinţă senzuală, cât şi cel propriu, de a lua foc.
La multe dintre scene râzi cu lacrimi, este un umor prea fin şi de calitate prea bună pentru a te lăsa indiferent (mai sunt şi altele, legate de istoria şi cultura Franţei sau a Italiei, de anumite piese din muzica simfonică ş.a., – îi lăsăm cinefilului plăcerea de a le descoperi singur). Începând cu stângăciile, dar şi sentimentalismul lui Henry Beyle în relaţia cu femeile, continuând cu diferenţele de cultură şi de clasă şi încheind cu strigătele unui răufăcător torturat (care, desigur, ar avea, luate ca atare, un potenţial comic aproape inexistent), totul constituie, pentru regizor, un prilej de comedie rafinată.
Este şi motivul pentru care opţiunea sa nu deranjează, nu violentează spectatorul în niciun fel (cel puţin aceasta a fost impresia mea), pentru că gagurile nu sunt vulgare, au o calitate demnă de apreciat, inclusiv de către intelectuali.
Latura dramatică, după cum spuneam la început, este şi ea bine reprezentată, te vei întreba, la sfârşit, dincolo de caricaturizarea unor personaje sau de latura umoristică a unor scene, ce înseamnă, de fapt, pasiunea dintre un bărbat şi o femeie – mai bine zis nu atât pasiunea ca atare, ci acele reacţii psihologice care duc la comportament bizar, contradictoriu (acceptare urmată de refuz, joc „de-a şoarecele şi pisica”) sau chiar la crimă pasională, ce însemnătate au, la rândul lor, diferenţele de naţionalitate sau de clasă socială, unde se termină fericirea şi de unde poate începe tragedia în viaţa unui om.
Dacă anumite detalii sau prezentarea unor personalităţi şi evenimente pot fi puse sub semnul întrebării din punct de vedere al realităţii istorice, filmul ca atare, realizarea cinematografică au girul unui profesionalism desăvârşit şi oferă garanţia vizionării unei pelicule de o calitate neîndoielnică.
Regie: Nae Caranfil
Scenariu: Nae Caranfil, Frédéric Vitoux (roman)
Actori: François Cluzet, Isabella Ferrari, Margherita Buy
