Un individ este esențialmente subiectiv. Fiecăruia dintre noi îi place și îi displace câte ceva, în funcție de propria personalitate, creștere, educație, mediu, studii, aptitudini, talent, istorie personală. Atitudinea omului în raport cu fiecare element exterior lui este una strict personală, orice individ având atât libertatea de a-și alege și forma singur propriile gusturi cât și dreptul de a păstra etern o atitudine părtinitoare față de lucrurile care se conformează acestor gusturi. La fel de părtinitor va fi individul când se raportează la lucruri antagonice cu favoritele lui: acelea vor fi pentru el, fără îndoială, neplăcute, lipsite de sens sau valoare, urâte.
Esențialmente, subiectivismul specific fiecăruia dintre noi este definit în filosofie la nivel teoretic ca o reducțiune a realității obiective la conștiința pe care individul o are despre această realitate. În fapt, dacă subiectivismul instalează un context arbitrar în orice încercare de a raționa cu o logică obiectivă, rezultatul este că individul acumulează puncte de vedere proprii care adeseori ignoră, subapreciază ori deformează factorii obiectivi care ar fi condus altminteri către un adevăr obiectiv și absolut.
Pentru justificarea plauzibilă a propriilor adevăruri, pentru a legitima și pe cele mai sucite și distorsionate raționamente și evaluări făcute prin prisma subiectivismului absolut, individul ajunge să invoce adagii latine. De gustibus non est disputandum. Zicala veche din vremea Imperiului roman este valabilă și astăzi. Și este foarte des utilizată mai ales atunci când, într-o dezbatere de idei, o persoană se vede nevoită să își apere prin apel la celebra maximă latină libertatea absolută de care se bucură atunci când vine vorba de preferințele personale. De gusturile lui. De plăcerile lui. Maxima este invocată ca o justificare fără un necesar de argumentație suplimentară pentru demonstrarea valabilității oricărei teorii sau aprecieri personale.
În cinema, gusturile și opiniile se circumscriu acestor considerente generale. Desigur că există un segment de public care iubește, să spunem, filmele science-fiction. Mai tineri sau mai bătrâni, spectatori din toate vremurile și din orice colț al lumii au fost și sunt fascinați de producțiile de acest gen. Ele le alimentează imaginația, nevoia de supranatural sau fascinația pentru imaginea, efectele speciale și decorurile senzaționale din astfel de filme. Un alt public poate să deteste de-a dreptul filmul sci-fi, cu o mulțime de motivații, unele pertinente câteodată. Alți spectatori iubesc genul thriller/horror și alții comediile romantice. Filme diferite, din genuri și epoci deosebite, își găsesc oricând fani sau detractori. Se turnează filme pentru orice gust, pentru orice categorie sau segment de public cinefil, pentru orice vârstă, în așa fel încât toată lumea să poată găsi o producție care să îi fie pe plac. Cu toții avem o listă, mai lungă sau mai scurtă, de filme favorite.
La nivel individual, filmul cel mai valoros este acela care i-a plăcut cel mai mult spectatorului. Care l-a atins într-un anumit fel, care l-a delectat, care l-a făcut să se cutremure, să plângă sau să râdă. Filmul pe care îl poate revedea și de zece ori în câțiva ani. Din care poate cita replici întregi sau căruia îi cunoaște întreaga distribuție. Cu cât numărul indivizilor care apreciază un anumit titlu este mai mare, cu atât sucesul de box-office este mai mare, evident. Deși într-o asemenea discuție intervin și marketingul, publicitatea, rețeaua de distribuție, vizibilitatea actorilor top-billed și altele asemenea. Dar un asemenea film poate fi apreciat, cu subiectivismul inevitabil, ca fiind un film bun, cu o valoare certă. La polul opus, un film apreciat la o scară mică a publicului spectator, să spunem din pricina că este un film mai puțin accesibil prin complexitate sau, din contră, prin simplitatea mijloacelor de realizare și interpretare, ar trebui să fie apreciat ca un film slab.
Întrebarea care se naște este: într-o manieră de analiză complet independentă de subiectivismul aprecierilor publicului, există oare, în plan strict teoretic și ideal, filme care sunt valoroase intrinsec și filme slabe într-un fel absolut? Dincolo de aprecierile majorității publicului destinatar al produsului artistic, există cumva un adevăr obiectiv despre un anumit film la care se ajunge prin raționarea cu o logică imbatabilă? Și acest adevăr să conducă la o etichetare a producțiilor de cinema în valoroase sau lipsite de valoare? Sau actul artistic el însuși nu este susceptibil de o obiectivizare absolută tocmai din cauza naturii creației care este eminamente interpretabilă sub aspectul ei estetic?
Este dificil să pui eticheta de “cel mai bun din toate timpurile” sau de “cel mai valoros al anului” în orice domeniu, cu atât mai mult când vine vorba de a aprecia arta, fie ea și cea de-a șaptea. Cu toate acestea, etichete de acest tip se lipesc pe spatele unor sportivi în mod frecvent. Când vine vorba de artă, deseori poți citi despre cel “considerat” a fi cel mai bun, mare, important, relevant, semnificativ al secolului sau decadei. Criticul de film este, probabil, un tip de cinefil obiectiv sau ar trebui să fie. În orice caz, el are o cultură cinematografică mult peste medie și “vede” un film din perspective inaccesibile consumatorului ocazional.
De cele mai multe ori, pe site-uri de profil cum ar fi imdb.com, media notelor acordate pentru un anume titlu de către spectatorul înregistrat este semnificativ diferită de media notelor acordate de criticii de film aceluiași titlu. Ori nota spectatorului este mare, să spunem 7 sau 8 și cea a criticilor este 5, sau invers. De ce există asemenea discrepanțe? Unde este adevărul care exprimă valoarea unui film? Și acestă valoare imanentă există ea, oare, cu adevărat?
Aș spune că dincolo de orice dezbatere, de oricare motivații sau argumente, chiar și într-o artă ale cărei produse sunt destinate unei aprecieri personale individuale, noțiunea de valoros sau slab absolut există și ea ar trebui să fie cumva, conștientizată. Este greu chiar și pentru un critic de film să dea “verdicte” de tip absolut în temeni extrem de tranșanți, deși criticii de artă, în general, rămân un vector sigur pentru o orientare obiectivă asupra valorii artei.
Poate că singura dovadă imbatabilă a valorii absolute și esențiale a unui film este dată de testul timpului. În ceea ce privește filmele care supraviețuiesc curgerii anilor (de obicei, exact cele care au fost și sunt favoritele criticilor), păstrându-și intacte valențele, forța și impactul asupra generațiilor de cinefili care vizionează la distanță de decade unii față de alții, acestea devin imposibil de contestat sub aspectul însemnătății artistice. Până la urmă, testul timpului probează nu numai valoarea unui film, dar demonstrează și opinia că o există o valoare obiectivă, dincolo de gusturi ori păreri, a oricărei realizări artistice creatoare.
