Un film noir atipic care la adăpostul unei povești cu gangsteri dezvăluie forța și rolul presei în societatea americană de acum 71 de ani.
Încă de la persecutarea lui Socrate pentru opiniile exprimate, trecând prin Evul Mediu și luptele pentru formularea de declaraţii ale drepturilor, până la iscălirea Magnei Carta și apariția în 1644 a lucrării Areopagitica a poetului englez John Milton, lumea civilizată s-a luptat pentru dreptul la liberă exprimare.
Când acest drept a fost, în sfârșit, câștigat, a venit vremea comunismului. Statul totalitar a impus restrângeri inclusiv sau mai ales ale dreptului la exprimare. În comunism, cenzura a mers până la a considera textele critice din presă a fi subversive. Atunci a fost consacrat limbajul de lemn, limbaj clișeistic, lipsit de conținut ideatic. Sosise vremea lipsei de informare.
După căderea blocului comunist, presa părea a fi renăscut și era cocoțată pe o poziție de „a patra putere în stat”. Ba, mai mult, era numită „câinele de pază” al proaspetei democraţii. În felul acesta, libertatea de exprimare devenise o condiţie sine qua non a unei democraţii veritabile. Ceea ce în statele care nu cunoscuseră orânduirea comunistă, nu fusese niciodată pus la îndoială.
Odată cu înmulțirea ziarelor, a revistelor și stațiilor tv, și-a făcut apariția mediul on-line care a început inițial să găzduiască, apoi să înlocuiască mijloacele tradiționale de media. Ideea de libertate de exprimare a început încet să își piardă conturul, până s-a transformat într-un concept lipsit de formă și fond. Platformele de socializare, blogurile personale ale unora sau altora, revistele de can-can și scandal, fenomenul paparazzi, canalele YouTube cu diverse conținuturi au uzat la maximum ideea de libertate de exprimare. Toate acestea s-au dezvoltat, au acaparat public uriaș și domină actualmente piața de informații și divertisment. Deși apărute în numele libertății exprimării, paradoxul este că explozia de mijloace de media și uzitarea lor aproape paroxistică a condus la moartea ideii de libertate de exprimare însăși. În locul ei s-au născut falsul, minciuna și dezinformarea, articolele și emisiunile plătite, la comandă, de propagandă, de partid. Reclama și campania publicitară sau politică înșelătoare. Promisiunile. Recompensele. Toate acestea ocupă atât de mult loc în geometria exprimării publice și a sistemului de informare în masă, încât omul modern este supus aproape exclusiv unui variat și complicat dezechilibru care îl îndepărtează de cultură, de realitate, de exactitate pentru a-l plasa în promiscuitate, manipulare și frică.
De ce am făcut o introducere așa de amplă? Pentru cei care vor vedea sau revedea filmul lui Richard Brooks turnat acum nu mai puțin de 71 de ani, Deadline – U.S.A. Pentru ca ei să înțeleagă sau să nu uite, după caz, ceea ce a însemnat într-adevăr o libertate totală de exprimare și un jurnalism curat într-o lume lipsită de comunism și de remanențele lui, și într-o epocă în care onestitatea mai era încă trăsătura de caracter obligatorie a oamenilor considerați exponenți ai clasei lor.
Scenariul scris de Richard Brooks este inspirat din istoria reală a ziarului World, o publicație al cărei redactor-șef a fost Joseph Pulitzer însuși. După moartea lui în anul 1931, moștenitorii au decis să vândă ziarul lui Roy W. Howard, proprietarul trustului de presă Scripps-Howard. Nefericita decizie a condus la concedierea întregului colectiv de ziariști și la închiderea definitivă a publicației lui Pulitzer.
În film, numele ziarului devine The Day și la cârma lui se află redactorul șef Ed Hutcheson (Humphrey Bogart). După moartea fondatorului Garrison, un ziarist pur-sânge idealist și vizionar, fiicele acestuia se decid să vândă publicația patronului ziarului de scandal Standard, care are o audiență dublă. Hutcheson înțelege că Standard nu are altă intenție decât să își elimine competiția, așadar The Day, odată înstrăinat, va dispărea și cei 1500 de ziariști care scriu pentru el vor rămâne șomeri.
Într-o încercare disperată de a salva ziarul și echipa lui devotată, pe sine însuși, dar mai ales, ideea de exprimare corectă a informației către public și jurnalismul pur, Hutcheson elaborează un plan. Va încerca să demonstreze publicului cititor, în doar câteva zile, puterea pe care o are o publicație independentă ca The Day. Implicit forța jurnalismului însuși. Angajat în dispută cu moștenitorii ziarului, în proceduri judiciare care îi oferă șansa unei memorabile pledoarii în favoarea presei libere, Hutcheson inițiază o amplă și documentată anchetă jurnalistică, susținută de cele mai palpabile probe, împotriva unui puternic și temut gangster new-yorkez, Tomas Rienzi. Acesta scăpase mereu de orice acuzații, prin intimidare, asasinând martorii sau corupând funcționarii publici. Hutcheson știe că numai o anchetă jurnalistică menită să îl demaște pe gangster va trezi opinia publică și autoritățile neputincioase. Odată ce informațiile probate vor fi publicate, Rienzi va ajunge în spatele gratiilor.
Hutcheson pornește ancheta de la moartea unei tinere femei, găsită înecată, care se dovedește a fi fosta iubită a lui Rienzi și pare că a fost ucisă din ordinul acestuia. În cele câteva zile ce preced vânzarea ziarului, cât timp Hutcheson mai are controlul editorialistic, povestea trebuie anchetată, documentată, probată, expusă și publicată. (De remarcat că Hutcheson nu permite publicarea fotografiilor de senzație de la locul crimei care înfățișau cadavrul femeii !).
Acesta este un film care ar trebui să constituie vizionare obligatorie pentru tinerii care aspiră astăzi la statutul de jurnalist. În special pentru că, absolut remarcabil, Brooks construiește toate secvențele din interiorul redacției într-o atmosferă veridică a stilului clasic de lucru al ziaristului. Poate că aceste secvențe au determinat, în timp, mulți tineri să își dorească să devină ziariști și să lucreze într-o redacție cu mașini de scris, în goană după știri de ultimă oră, într-o muncă asiduă de documentare, cu fotoreportaje obligatorii, păstrând o camaraderie între colegi și cu beneficiul respectului publicului pentru profesia lor. Toate acestea, din păcate, astăzi au dispărut.
Hutcheson rostește o replică inspirațională pentru orice aspirant la statutul de ziarist, referindu-se la jurnalism “…it may not be the oldest profession, but it’s the best.”
Într-un alt moment al acțiunii, același personaj afirmă cu simplitate că ziarul pe care îl conduce nu are nicio afinitate politică sau implicare în mediul politic. Sau că publicul cititor are dreptul de acces la o bază de știri, noutăți și opinii imparțiale, nu la cele personale ale unui singur om sau ale unui guvern. Ori că rolul presei libere și fără frică este de principal gardian împotriva gangsterilor locali sau internaționali. Sau că, în absența competiției, nu poate exista o presă liberă. Asemenea afirmații, replici din film, pot părea astăzi cel puțin bizare, din păcate.
Până la urmă, care este rolul presei în viziunea de acum 71 de ani a lui Richard Brooks, regizor și scenarist american? Aceea de slujitor al publicului, așa cum definește Hutcheson ziaristul, care ar trebui să fie întotdeauna interesat în promovarea adevărului și nu a intereselor obscure, strict financiare ale trusturilor ce dețin publicații.
Mama femeii ucise, o bătrână imigrantă care va furniza lui Hutcheson proba-cheie împotriva lui Rienzi, rostește replica fundamentală a mesajului filmului: „You are not afraid. Your newspaper is not afraid. I am not afraid.”
Regie: Richard Brooks
Scenariu: Richard Brooks
Actori: Humphrey Bogart, Ethel Barrymore, Kim Hunter
