O poveste de dragoste complicată, o obsesie a unei iubiri pierdute şi o eroină cu psihologie stranie, într-o mică bijuterie marca Éric Rohmer.
A doua parte a ”Poveştilor celor patru anotimpuri”, de Éric Rohmer, Conte d’hiver începe prin a prezenta un cuplu tânăr, monden, nonconformist care petrece clipe de neuitat într-o vară, apoi cei doi se despart, dar convin să îşi scrie. Ea îi lasă adresa, însă comite o greşeală involuntară.
Cinci ani mai târziu (într-o zi de 14 decembrie), femeia (Félicie) este împreună cu altcineva.
În preajma Sărbătorilor de iarnă, partenerul ei (Maxence, proprietarul unui salon cosmetic) o anunţă că trebuie să se mute şi că se vor vedea mai târziu, lucru întâmpinat cu răceală de Félicie, care îi spune totuşi că va veni după el.
Între îndatoririle faţă de Max, discuţiile intelectuale din cercul lui Loic, un alt pretendent, şi sentimentele faţă de mama sa şi fetiţă (Elise), tânăra femeie pare că nu ştie încotro să o mai apuce.
Fetiţa (Elise) o avea împreună cu Charles, iubitul din timpul vacanţei, căruia îi dăduse din greşeală altă adresă şi astfel pierduse legătura cu el. Félicie nu ştie nici acum alături de cine ar vrea să fie, dar spectatorul intuieşte că totuşi Charles îi lipseşte cel mai mult.
Povestea imaginată de Rohmer nu atinge, în prima parte, profunzimile unei drame psihologice autentice, dar vorbeşte într-un mod cald, deschis, care s-ar putea să meargă la sufletul spectatorului, despre viaţa de zi cu zi, cu micile ei neîmpliniri, infidelităţi, tensiuni, despre povara de a alege şi despre acel minunat vis numit ”marea iubire” pe care toţi îl avem, dar nu suntem siguri că s-a împlinit vreodată.
De fapt, are unele momente care ating anumite sensuri mai profunde, dar par secundare în scenariu.
Uşor frivol în debut, filmul regizorului francez are meritul de a te destinde, punându-ţi însă câteva probleme în special în materie de alegeri (l’embarras du choix, cum s-ar spune în original!). Ce ai alege în materie de dragoste, de confort, de traseu în viaţă, mai ales că (se ştie!) combinaţia perfectă e foarte greu de găsit…
Félicie filosofează asupra existenţei şi a iubirii, dar o face numai pentru a-şi justifica pornirile egoiste, pentru a găsi un fel de scuză de tipul ”ce puteam să fac?”, nesfiindu-se să distrugă vieţile celor din jurul ei, dacă aceştia nu îi dădeau satisfacţia dorită. Chiar şi în ziua Crăciunului, vorbeşte doar despre ”ce îi place ei” – ceilalţi fiind, indirect, cantitate neglijabilă.
Remarcabilă însă scena în care, în a doua zi de Crăciun, la insistenţele fetiţei, intră în biserică, deşi iniţial încercase să se eschiveze. Fetiţa, inocentă, voia să vadă interiorul bisericii, mama se va confrunta încă o dată cu moralitatea propriilor alegeri şi decizii. Se simte stingherită, împovărată. Va schimba însă oare ceva în atitudine?
De aici se schimbă ceva în poveste, devine mai complexă. Félicie îl va părăsi pe Max, apoi, reîntoarsă la Paris, va merge cu Loic la o piesă de Shakespeare, care o va bulversa, prilej pentru a-şi analiza propriile decizii şi a rememora ruga pe care o făcuse în biserică.
Eroina lui Rohmer are o psihologie stranie, pare ca un jucător de şah care mută atât pentru el, cât şi pentru adversar. Vorbeşte despre revelaţii şi nemurirea sufletului, dar încă este neclar dacă se iubeşte doar pe sine sau este fascinată până la orbire de mitul unei poveşti de dragoste imposibile. Paradoxal, Charles devine mai puternic prin absenţă decât prin prezenţă.
Aici Rohmer dă dovada adevăratei sale măiestrii, ţesând o poveste complicată în jurul unui personaj contradictoriu şi atipic şi reluând oarecum anumite teme din Ma nuit chez Maud: pasiunea, dragostea imposibilă, tentaţia, pervertirea, disecarea până la limită a propriilor trăiri, dorinţe, sentimente.
Ceea ce este cu adevărat genial este că, aş spune, Félicie ar fi putut avea parte de finalul pe care, poate, îl merita. Nu dezvălui ce a pregătit regizorul-scenarist, dar seducătoarea fără scrupul, zdrobitoarea de inimi aproape cinică ar fi putut cădea în propria-i plasă. Involuntar, însă.
Ce se va petrece cu adevărat veţi afla urmărind filmul până la capăt. Aş spune că nu e cel mai veridic final, dar poate că pe unii îi va mulţumi.
Personal, am vrut să cred, după ultimul cadru, că Félicie a sacrificat totul pe altarul iubirii perfecte, că a jucat totul pe o carte în numele unui ideal. Nu am reuşit, însă. Am avut impresia că acest personaj feminin obsedat de o idee, egocentric, calculat, te face să devii misogin chiar dacă nu eşti, măcar timp de două ore, cât ţine filmul. Nu ştiu dacă asta a fost intenţia lui Rohmer. Probabil că nu.
Însă filmul care a rezultat are o valoare certă, mai ales luat în ansamblu. Te face să te gândeşti foarte mult la complicaţiile vieţii, la responsabilitatea pe care o implică o relaţie, iar dialogurile din partea a doua a peliculei sunt de clasă.
Regie: Éric Rohmer
Scenariu: Éric Rohmer
Actori: Charlotte Véry, Frédéric van den Driessche, Michel Voletti
Unde poate fi vizionat Conte d'hiver:
