Un film despre nebunie, despre rătăcirea minţii şi despre absurd – în acelaşi timp şi o parabolă asupra repetării sacrificiului cristic, asumat de artist.
Fabrice du Welz nu este un regizor foarte cunoscut în România, dar Calvaire şi Vinyan (2008), singurele pe care am avut ocazia să le vizionăm până în prezent, ne-au convins că ar merita mai multă atenţie. Este un realizator original, preocupat de laturi întunecate ale firii umane şi cu o viziune inedită asupra tragicomicului existenţial.
Marc Stevens (în acest rol îl puteţi urmări pe Laurent Lucas, un real talent), un cântăreţ aflat într-un turneu, face ceea ce trebuie să facă orice artist: îşi oferă arta publicului privitor. Însă acest gest normal nu va fi apreciat, nici înţeles de cei care îl înconjoară, care vor plonja direct într-o lume a anormalului, trăgându-l şi pe interpret într-o mlaştină a putreziciunii.
De la bătrâna decrepită care, la scurt timp după aprecieri la adresa cântecelor, începe să-i facă avansuri sexuale, până la cei doi psihopaţi pe care îi întâlneşte pe drum, fiind nevoit să înnopteze în casa unuia (Paul Bartel, fost umorist de succes, interpretat excelent de Jackie Berroryer), toţi îl supun unui adevărat calvar, mai degrabă în numele nebuniei care pare a caracteriza natura umană decât mânaţi de vreun motiv plauzibil. Şi toţi, fără excepţie, sunt preocupaţi de propriile probleme, văzând în Marc fie un bun ascultător, fie un obiect, fie o victimă, dar în niciun caz un semen de-al lor care să merite cea mai mică urmă de compasiune. Marc ajunge să joace, figurativ vorbind, un rol cristic (păstrând, desigur, proporţiile) şi să fie sacrificat în numele răutăţii şi imperfecţiunii celorlalţi. Analogia îşi găseşte o acoperire şi în faptul că întreaga acţiune se petrece în ajunul Crăciunului, ca şi în acela că Bartel, la un moment dat, îl răstigneşte pe Marc.
Există un crescendo al dezvăluirii nebuniei lui Bartel, după cum există şi o creştere graduală a tensiunii care se acumulează în spectator în această peliculă destul de greu de clasificat (Dramă cu accente de thriller? Comedie neagră dusă până la extrem? Încercare de horror soft? Poate că e un pic din fiecare).
Un film greu de ”digerat”, probabil, de majoritatea spectatorilor, dar pentru cei care ştiu să guste o peliculă, în felul ei, noir, o peliculă a absurdului, este alegerea potrivită. Calvaire este un film despre nebunie, despre rătăcirea minţii şi, după cum spuneam, despre absurd – în acelaşi timp şi o parabolă asupra condiţiei de sacrificiu a artistului, fiindcă atât Marc, cât şi răpitorul său au înclinaţii artistice. Realizat cu mijloace simple, rulând multă vreme doar cu câteva personaje, filmul te introduce într-o atmosferă mai rar întâlnită, aparte. După părerea mea, Fabrice du Welz (care este şi scenarist, alături de Romain Protat) nu împinge lucrurile la limită pentru a-şi şoca spectatorii, ci pentru că are de făcut o demonstraţie: atunci când ura şi nebunia iau locul iubirii şi al raţiunii, sacrificiul cristic se repetă.
Filmul a fost distins cu Marele premiu la Amsterdam Fantastic Film Festival (2005), a primit mai multe premii, inclusiv Premiul special al juriului, la Gérardmer Film Festival, în acelaşi an, şi a fost nominalizat la titlul de cel mai şocant film străin, în 2006, la Fangoria Chainsaw Awards.
Regie: Fabrice du Welz
Scenariu: Romain Protat, Fabrice du Welz
Actori: Laurent Lucas, Brigitte Lahaie, Gigi Coursigny
