Multă ficțiune în detrimentul biograficului compune un film fără suflet, care demonstrează aproape la fiecare cadru că astăzi filmele se fac pentru a vinde.
Un film biografic despre viața lui Marilyn Monroe este oricând binevenit, atât timp cât actrița a avut o viață și o carieră scurte, dar încărcate de evenimente senzaționale și tragice deopotrivă, care au făcut publicul și presa să o înalțe la statutul de superstar al vremii sale.
Pentru cinefili, nu există Norma Jeane Mortenson. Există Marilyn Monroe, actrița care și-a așezat numele pe genericul unor filme noir ca Don’t Bother to Knock (1952) sau Niagara (1953), a lucrat cu regizori importanți, având o filmografie bogată din care nu lipsesc pelicule ca Gentlemen Prefer Blondes (1953) sau Some Like It Hot (1959).
Despre femeia din spatele actriței, despre Norma Jeane, au curs râuri de cerneală din anii 50 până astăzi. Încă există dezbateri aprinse și îndoieli profunde ale biografilor mai mult sau mai puțin profesioniști despre copilăria, adolescența, devenirea și traumele Normei Jeane.
Din nefericire, Blonde este un film care abia tangentează cariera lui Marilyn Monroe. El nu face decât o succintă trecere în revistă, undeva în planuri secunde ale narațiunii, despre succese de casă și de critică precum How to Marry a Millionaire (1953), The Seven Year Itch (1955) sau The Misfits (1961). Nici nu pomenește, măcar în treacăt, de amprenta pe care a lăsat-o talentata actriță în lumea filmului de la Hollywood în anii 50. Or, un film biografic se concentrează exact pe realizările profesionale, unice, extraordinare ale subiectului abordat. Despre oameni comuni, banali, nu se fac filme biografice, nu? De altfel, Blonde este departe de a fi un film biografic, fiind inspirat de cartea lansată de Joyce Carol Oates în anul 1999 și depărtându-se (în mod declarat, dar cumva neasumat) de realitate către ficțiune. Rămâne de neînțeles eticheta de biopic lipită filmului.
Așadar, ce fel de film este Blonde? Ce mesaj transmite? Cui se adresează? Chiar din titlu, pelicula indică o anume direcție confirmată ulterior de narația însăși. Direcție care deviază puternic de la cunoașterea detaliilor reale din biografia actriței, necosmetizate și nealterate. Ce rămâne în loc? Prejudecată, informație inutilă ori alterată de nevoia de ficțiune pură. Norma Jeane a fost abuzată, traumatizată, nefericită, un copil crescut prin orfelinate, într-o perpetuă căutare a unui bărbat care să își asume rolul tatălui lipsă din viața ei. Filmul cam asta arată cu generozitate. Și cam atât. Nicio pătrundere interioară în sufletul sau psihicul personajului pentru analiză. Nicio introspecție. Meandrele psihologiei Normei Jeane sunt expuse pentru a obține un soi ieftin de satisfacție a publicului care își hrănește curiozitatea maladivă în contemplarea ciudățeniilor rarisime expuse ca la bâlci. Așa cum erau privite la circ borcanele cu fetuși monstruos deformați, copiii siamezi ori, poate, Omul Elefant. Netflix expune partea întunecată a personajului. Boală, obsesii, angoase, traume, tare. Pentru că Netflix știe că asta se vinde cel mai bine. Publicul de la bâlci are astăzi în mâinile sale o telecomandă.
E drept că Monroe a devenit un stereotip al femeii blonde, care emană sex-appeal prin toți porii pielii. E corect că a fost distribuită mai tot timpul în roluri care erau hrănite în principal de aspectul și aura ei atrăgătoare de public. E cinstit să afirmăm că rolurile sale nu au ieșit aproape deloc dintr-un anumit tipar. Toate acestea au condus la o imposibilitate a evidențierii talentului actoricesc cert. Monroe o fi fost o femeie vulnerabilă, poate. Dar a fost o actriță ambițioasă și înzestrată cu un stil unic și cu talent real. Mă îndoiesc că regizorii cu care a lucrat, ca Howard Hawks, Jean Negulesco, Billy Wilder sau John Huston s-ar fi putut lăsa păcăliți sau influențați în alegerea distribuției filmelor lor de frumusețea divei în detrimentul actului artistic însuși.
Singurul lucru bun care se întâmplă în cele 165 de minute ale peliculei este Ana de Armas. Probabil o femeie la fel de frumoasă ca Monroe, de Armas este, fără dubiu, la fel de talentată. Și cu cele câteva retușuri în zona perucii și a danturii, cu setul de costume excelente, seamănă izbitor cu personajul ei. Excelentul potențial al actriței cubaneze se desfășoară în fața spectatorului aproape în fiecare minut al peliculei. Plânge mult, prea mult, și poate că versatilitatea actriței ar fi fost mai bine revelată dacă personajul ar fi fost scris cu ambiția de a fi ridicat la un nivel de complexitate care să îi ofere Anei de Armas un spațiu generos de etalare a talentului său. Din nefericire, acest lucru nu se întâmplă, personajul Norma Jeane fiind subexpus într-o lumină sumbră, diluat până la dispersia absolută a calităților lui. Personajul este văduvit de atributele umane cele mai comune, inteligența sau personalitatea, și ajunge să fie o marfă, un obiect, o ciudățenie, un instrument sexual, orice altceva decât Monroe a fost vreodată. Nevrednicul personaj Norma Jeane, așa cum a fost creionat, nu izbutește să se înalțe nici la talia modelului original și nici la nivelul interpretei lui. Cu beneficiul tehnicii fără cusur al Anei de Armas, filmul, dezbrăcat de personajul Monroe, ar fi putut deveni o ficțiune izbutită. Abordarea subiectului Monroe, tratat din unghiul preferat de scenariu și imaginat de regizorul Andrew Dominik, nu face decât să constituie un film fără multe atribute artistice și mare generator de controversă.
Excelenții Bobby Cannavale și Adrien Brody fac roluri aproape trecute cu vederea de scenariu, povestea îi include doar pentru câteva minute. Depersonalizați de consistentele biografii reale ale celor doi, nevoiți să interpreteze partituri facile, diametral opuse celor cu care ne-au obișnuit, Cannavale și Brody fac figurație în roluri neconvingătoare ca Ex-Athlete sau The Playwright.
Andrew Dominik vrea să fie inovativ și se depărtează de formula consacrată a filmului biografic. Își dorește o abordare nouă, inventivă și își asumă o anumită cădere în grotesc sau sumbru, așa că însăilează o peliculă care, din păcate, nu convinge pe nimeni. Nici nu cred că Dominik și-a propus să convingă publicul în vreun fel sau altul, asupra vreunui aspect sau altul. Și pentru că nu îl convinge, îl amețește cu un soi de talmeș-balmeș vizual: alternanțe alb-negru și color, format al imaginii diferit intercalat haotic, secvențele în slow motion cu figuri deformate și hâde, perspective POV care sfidează bunul-gust (din timpul avortului), CGI incompatibile cu actul artistic (imaginile cu un fetus), și, mai ales, secvența filmată close-up a felației prezidențiale.
Filmul lui Dominik apare a fi o cocoțare pe legenda grea a actriței, o speculare inutilă a unor traume cel mai probabil închipuite sau, cel puțin, exagerate, o defilare la pas cu portretul unei femei abuzate, exploatate, umilite constant în timpul vieții. Blonde e un film care își însușește cel mai recent act de exploatare ieftină a vieții unei actrițe mari, de această dată post-mortem.
Regie: Andrew Dominik
Scenariu: Andrew Dominik, Joyce Carol Oates (roman)
Actori: Ana de Armas, Bobby Cannavale, Adrien Brody
Unde poate fi vizionat Blonde:
