Superb omagiu adus filmului mut, alb-negru, cu cadre-simbol şi muzică specifică temperamentului spaniol, pelicula lui Berger este şi un film care merge la esenţe, depăşind astfel cu mult în mesaj şi profunzime basmul original.
Hemingway nu a atribuit niciodată coridei nobleţea despre care au vorbit unii critici literari, ci a redat atmosfera arenei, încântarea bizară a celor strânşi să asiste la confruntarea dintre om şi animal ca la o luptă între gladiatori. Marele prozator american a supus reflecţiei confruntarea inegală dintre toreadorul instruit să fluture abil capa menită să distragă atenţia ”adversarului” – şi aşa înnebunit de durerea provocată de picadori – şi taurul fără habar de ce i se pregăteşte, adică implantarea spadei, cu efect mortal. Hemingway ne-a atras atenţia asupra barbariei unui spectacol de neacceptat, care vizează să clameze atotputernicia speţei umane.
De altminteri, la începutul începuturilor, prestaţia respectivă chiar asta îşi propunea, să statueze supremaţia omului în faţa taurului, considerat simbol al forţei dezlănţuite a naturii (au existat anumite ritualuri care au precedat, istoric vorbind, corida).
Pablo Berger, scenaristul şi, totodată, regizorul peliculei Blancanieves (un fel de melodramă oarecum inspirată din basmul fraţilor Grimm), merge şi mai departe. Acesta va insista asupra a trei planuri complementare, focalizând, într-o succesiune edificatoare, entuziasmul molipsitor, implicarea partizană a publicului venit să se distreze, groaza şi apoi relaxarea soţiei toreadorului, forţată să privească alternanţa continuă între apropierea şi depărtarea pericolului – precum şi inconştienta vanitate a toreadorului Antonio Villalta (interpretat de Daniel Giménez Cacho), care invocă protecţia divinităţii, făcând larg semnul crucii, după care anunţă trufaş femeia că îi dedică victoria, ei şi copilului ce i se va naşte.
În opinia mea, integralitatea acestui ”tablou” cuprinde şi devoalează esenţa, morala poveştii: într-un asemenea demers, de cruzime absolută, nu-l implica pe Dumnezeu, fiindcă Creatorul nu are ce căuta acolo unde se va curma o viaţă, nu se va implica într-o astfel de cauză.
Cursul acţiunii va consfinţi, din treaptă în treaptă, opţiunile liberului-arbitru, ilustrând consecinţele faptelor, şi va demonstra că sărutatul icoanelor, ruga nu ajută la nimic dacă soliciţi divinităţii o nelegiuire.
Taurul Lucifer, simbolizând evident forţele întunericului, îi va sfâşia trupul faimosului toreador.
Bărbatul va scăpa cu viaţă, dar va rămâne paralizat; soţia, însă, va pieri la naştere, iar micuţa ce se va naşte va rămâne în grija bunicii materne, până când şi aceasta va sfârşi.
În fine, Encarna (rol excelent făcut de Maribel Verdú), un fel de replică a împărătesei pizmaşe, îl acaparează pe starul de odinioară, devenit neputincios, şi îi plăteşte din plin poliţa de a nu fi ales-o şi venerat-o pe ea.
Urmează o serie de înjosiri fără limită, batjocură fără margini, tortură morală şi fizică, răzbunări de neconceput. Şi o mică rază de speranţă după ce cocoşul dirijează copila prin labirintul castelului spre a o aduce faţă în faţă cu părintele ei.
Aici, din scenariu se deduce o a doua mare parabolă – dacă din greşeli omul învaţă ceva sau nu trage nicio concluzie şi repetă, senin, aceeaşi eroare.
Antonio se regăseşte sufleteşte pe sine şi va revărsa asupra Carmencitei (Sofía Oria) o dragoste profundă, autentică, transferându-i însă, în acelaşi timp, tainele ”meseriei” de toreador. Cu stupid (sau cel puţin discutabil) entuziasm o va împinge pe cărarea ce l-a deraiat pe el însuşi de la adevăratul sens al existenţei, afundând-o în labirintul idealului comun.
Pe cale de consecinţă, fără a asimila ceva izbăvitor, Villalta va sfârşi pe o canapea oarecare, după o şedinţă foto ce alunecă în ridicol, îmbrăcat în sclipitorul său costum de toreador – e drept, şi în urma uneltirilor perfide ale noii sale consoarte.
Iar Carmencita… Rătăcitoare, în căutarea propriei identităţi, scăpată miraculos dintr-o tentativă de omor prin înec, ajunge în compania a şapte pitici ambulanţi, toreadori, şi rămâne alături de aceştia.
Aşa ”Albă ca Zăpada” (în rolul de la vârsta maturităţii găsim o Macarena Garcia care portretizează convingător ingenuitatea şi sensibilitatea, dublate însă de o voinţă de fier) ajunge într-o nouă paradigmă, implicit într-o altă parabolă unde totul şi toate încep să se repotrivească, unde experienţa e luată de la început.
Acum, piticul-toreador e luat în coarne de taur, în zumzetul arenei zgomotoase, incitată de spectacolul inedit, fără ca cineva să-i sară în ajutor, ba mai mult, i se explică fetei: ”dacă asta place publicului... (de ce să se intervină? – n.n.)”.
Albă ca Zăpada (Carmen) nu suportă mizeria, sare peste balustradă direct în arenă şi ia în primire animalul dezlănţuit. Jonglând pentru prima oară capa, cum o învăţase Antonio într-o lecţie, predată într-o încăpere.
Succesul imens, purtat din gură în gură, ajunge (cum se putea altfel?) la urechile unui reputat organizator de coride, care (ca orice profitor de ocazie) oferă trupei un contract viager, presând acceptul cu stiloul în mână. Era de la sine înţeles că oricine a intrat în horă nu va fi lăsat să iasă din joc şi nici ingenuitatea celei numite Blancanieves nu avea cum să o scoată din laţ, din moment ce ducea mai departe pecetea reprezentată de tradiţia familiei.
Marele debut, promovat profesionist, la arena din Sevilla a ridicat tensiunea evenimentului, telefonul-fără-fir difuzând adevărul, copilul-miracol e fiica marelui Villalta! Vuietul amplificat o stârneşte şi pe demonica Encarna în săvârşirea a noi mârşăvii.
Ziua Z. Încărcată de maşinaţii, dejucată din maşinaţii.
Pentru pierderea Albei ca Zăpada, Encarna aranjează o luptă cu taurul Satan, însă piticii prind de veste şi schimbă zgarda de identificare a protagonistului, aşa că în arenă intră un taur comun.
Blancanieves, confuză, între ciocan şi nicovală, doreşte să onoreze memoria tatălui printr-o prestaţie de excepţie, dar ceva din lăuntrul său o împiedică să curme o viaţă, fie ea de animal. Îşi face tradiţionala cruce, sărută iconiţele, fotografia-medalion a mamei şi, cu nelinişte, aşteaptă tăuraşul eliberat din cuşcă. Acesta soseşte. E mai mult curios, se opreşte în faţa toreadorului şi stârneşte ţărâna cu o copită. Blancanieves îl provoacă, însă neconvingător, cu roşul capei, apoi se postează din nou unul cu faţa la celălalt. Fata scoate spada, o îndreaptă profesionist spre adversar, dar acesta nu atacă şi parcă încremenesc.
Subit, publicul din arenă agită batistele, semn că cere ca taurul să fie graţiat. Fericiţi, eliberaţi, ambii combatanţi se îndreaptă unul spre grajd, celălalt către public.
Mesajul lui Berger, e clar, chiar foarte clar. Nu i s-a cerut divinităţii să protejeze o parte în defavoarea celeilalte, ambele sale creaturi nu doreau lupta. Toreadorul nu era stăpânit de dispreţ, nici animalul de furie. Iar atunci cerul a intervenit şi s-au fluturat batistele. Povestea, ce într-un fel dura de decenii, a supremaţiei şi a sacrificiului nu se putea încheia decât prin iertare.
Filmul s-ar fi putut încheia aici, considerându-se că s-a demonstrat tot ce era de demonstrat. Şi totuşi, s-a dorit ca acţiunea să continue. De ce? Pentru a avertiza: nu intra în vârtej, un asemenea joc e teribil de periculos, fiindcă nu i te poţi sustrage. Plata şi răsplata imprudenţei au loc, mai devreme sau mai târziu. Întodeauna, undeva, cercul se va închide.
Fugărită de pitici, pentru otrăvirea Albei ca Zăpada, Encarna se ascunde… în cuşca taurului Satan, ales iniţial chiar de ea pentru a-şi distruge rivala. Şi nu e greu de dedus ce a urmat.
Albă ca Zăpada, în mod ciudat, moartă şi totuşi vie (a se vedea lacrima ce i se scurge pe chip la unul dintre ultimele cadre), a continuat să fie exploatată de antreprenor, care strângea bani de pe urma taxei încasate ca la bâlci, graţie legendei că un sărut ar readuce-o la viaţă.
Iubirea necondiţionată a celui care îi dă ultimul sărut va împlini totuşi legenda? Spectatorul este invitat să aleagă.
Superb omagiu adus filmului mut, alb-negru, cu cadre-simbol şi muzică specifică temperamentului spaniol, pelicula lui Pablo Berger este şi un film care merge la esenţe, abordând teme precum vendetta, iertarea, credinţa, rivalitatea ancestrală, depăşind astfel cu mult în mesaj şi profunzime basmul original.
Regie: Pablo Berger
Scenariu: Pablo Berger, Jacob Grimm, Wilhelm Grimm (poveste)
Actori: Maribel Verdú, Sofía Oria, Daniel Giménez Cacho
