Birdsong (Hendrik Willemyns, 2019)

O peliculă uşor atipică, cu unele elemente suprarealiste, care îndeamnă la o reflecţie mai adâncă asupra sensului şi mai ales a valorilor lumii în care trăim.

recenzie de film Birdsong

O tânără japoneză, căsătorită şi cu un copil, lucrează ca menajeră în tura de noapte. Aptitudinile şi interesul pentru domeniul muzical o determină să încerce să acceadă în lumea muzicii, pătrunzând la o emisiune de căutare de talente.
Nimic neobişnuit în aceasta, şi poate că nici în continuare – i se va recunoaşte în cele din urmă talentul, dar va fi obligată să accepte tot felul de compromisuri pentru a merge mai departe.
Însă deosebite la Birdsong sunt realizarea şi mesajul – unul excepţional, anume că vina pentru eşecul indivizilor care sunt morali, care respectă regulile îi revine societăţii în ansamblu, deşi fiecare dintre cei aduşi, figurativ vorbind, cu gura la pământ are tendinţa să se învinovăţească pe sine.
Povestea aparent banală este inspirat pigmentată cu elemente uşor suprarealiste, halucinatorii, care (spectatorul îşi va da lesne seama) nu se datorează doar absintului din băutura pe care o consumă tânăra Asuka (Natsuko Kobayashi), invitată de unul dintre muzicienii decăzuţi pe care îi cunoaşte la sesiunile la care participa.
Figurile monstruoase ale celor implicaţi în periplul Asukăi printr-o lume pretins elevată, superioară celei din care făcea parte au valoare de simbol, fiindcă – nu-i aşa? – ne convingem zilnic că monştrii se află printre noi. Iar formele imateriale care pluteau prin aer semnifică, în opinia mea, energiile negative pe care cei care comiteau fapte reprobabile le emiteau în jur, încărcând atmosfera şi putând duce, chiar fără să o ştie, la producerea de noi tragedii.
Muzicianul Ryo (Kazuhiko Kanayama) este, iniţial, onest. Sau cel puţin aşa pare. Îi explică tinerei aspirante că un cântec, pentru a dăinui, trebuie să spună o poveste aparte, să înmagazineze emoţii şi amintiri, nu să fie doar o simplă redare sau un banal aranjament muzical. Şi chiar îi exemplifică teoria interpretând un cântec considerat elocvent.
Când Asuka reuşeşte să-şi depăşească condiţia şi să creeze şi să interpreteze la rândul ei ceva care se apropia de capodoperă, Ryo este impresionat. Însă, pe parcurs, atât el, cât şi alţi muzicieni pe care îi cunoaşte într-o lume ce se va dovedi promiscuă îi vor cere tinerei interprete favoruri sexuale pentru a continua pregătirea, fiindcă aceasta nu avea suficienţi bani pentru a-şi permite meditaţiile. Oripilată la început, cedează totuşi sub imboldul nestăpânit de a-şi vedea visul cu ochii: să devină un star muzical. Numai că, avea să-şi dea seama în curând, preţul era din ce în ce mai mare, iar lumea mult-visată începea să-i apară aşa cum este, tot mai plină de putreziciune.
Toate acestea sunt redate prin prezentarea unor episoade din trecut, în prezent Ryo fiind mort de mai mult timp, iar Asuka era suspectată de crimă, mai ales după ce interpretează cântecul Birdsong, la care aproape nimeni nu avea acces, în afara ei şi a lui Ryo.
În relaţia acesteia cu Ryo, punctul culminant este atins atunci când, exasperată de avansurile pe care acesta i le făcea, Asuka îl jigneşte. Invitată să-şi găsească alt meditator, femeia pleacă, dar aflând despre o dramă personală a lui Ryo despre care nu ştiuse, se întoarce, vrând să prevină petrecerea unei tragedii. Doar pentru a-l găsi pe Ryo cel jignit de moarte consolându-se (într-adevăr foarte rapid!) în braţele unei alte tinere aspirante. Pe melodia ei, a Asukăi.
Totul nu părea a mai avea vreun sens pentru tânăra care îşi pune în pericol inclusiv serviciul şi relaţiile de familie pentru ceva atât de frumos: să-şi urmeze visul. Un vis care i se spulberă încet-încet, din cauza unei lumi aflate într-o derivă profundă, fapt recunoscut, în cele din urmă, şi de producători. Numai că Asuka, acuzată de crimă şi neputându-se disculpa eficient, trebuie din nou să-şi plătească libertatea cu trupul. Tânăra mamă e o victimă, însă cântecul ei va dăinui.

Impresionant ca mesaj şi, uneori, şi ca realizare, filmul lui Hendryk Willemyns păcătuieşte totuşi printr-o anumită previzibilitate şi lipsă de creionare psihologică a personajelor, care pare a fi doar mai vesele sau mai triste şi abandonându-se deseori simţurilor, nelăsându-l pe spectator decât să-şi imagineze care ar fi portretul real şi complet al acestora. Redarea viciului este elocventă, cea a pasiunii şi a interiorului personajelor, cvasiinexistentă.

O peliculă însă remarcabilă în ansamblul ei, care merită o vizionare şi o reflecţie mai adâncă asupra sensului şi mai ales a valorilor lumii în care trăim.

Regie: Hendrik Willemyns

Scenariu: Hendrik Willemyns

Actori: Kazuhiko Kanayama, Natsuko Kobayashi, Akaji Maro

Unde poate fi vizionat Birdsong: