Îmi place filmul în felul acela firesc, fără patimă, dar cu o dragoste nemărturisită și necalculată. Știu cum era în copilărie, când fugeam la căminul cultural cu frații mei ca să vedem filmele ce rulau duminica seara. Nu rețin prea mult din ce am văzut atunci. Au rămas în memorie pedepsele primite de la mama, cum ar fi ușa încuiată și plânsetul în jurul casei la gândul că vom petrece noaptea sub cerul liber. A! Și vederile cu actori, decupajele din revistele Cinema, schimbul de informații la școală, pe șoptite… Am ajuns apoi în cinematografele adevărate de la oraș, cu filme pe alese, cu premiere în prezența actorilor principali. Sărbători splendide. S-au cam dus și ele. Acum mergem la mall. Filmele românești le-am văzut, de foarte multe ori, singură în sală. E o tristețe amară care mă face și acum să regret anii în care plângeam în jurul casei pentru că am fugit să văd filmul la căminul cultural. În rest, îmi plac filmele care aduc în prim-plan biografii, care îmi deschid perspective noi asupra vieții. Scriu despre filme pentru că așa păstrez mai bine și mai mult lângă mine povestea. Nu prea povestesc despre ce nu îmi place.
Blog de Film
