Assassin(s) (Mathieu Kassovitz, 1997)

Un film şocant prin construcţie şi imagini, plin de violenţă fizică şi degradare morală, care aruncă o privire lucidă asupra monştrilor pe care îi creează, indirect, societatea.

recenzie film Assassin(s), Mathieu Kassovitz

”Ştiam că se va termina astfel… Se spune că înainte de moarte îţi revezi toată viaţa… Cu viaţa mea de rahat, cine ştie ce voi vedea” este replica ce deschide filmul-şoc al lui Mathieu Kassovitz, una dintre cele mai originale voci ale cinema-ului francez contemporan.
Aceasta, în timp ce spectatorul poate contempla un tv pe care nu se poate vedea nimic, în afara ecranului cenuşiu.
Cadrul de debut are o semnificaţie aparte – viaţa poate fi redusă la zero dacă nu ştii cum să o trăieşti, iar canalele media par a promova tot mai mult violenţa (pe parcurs vor apărea mai multe scene violente la tv, pe casete video sau în jocuri).
Viaţa aparent obişnuită a unui individ se transformă pe nesimţite în cea palpitantă, plină de suspans, dar abominabilă a unui ucigaş.
Să fie trecerea de la o ipostază la alta atât de facilă? – pare a se întreba, şi a ne întreba în egală măsură Kassovitz.

Maximilien Pujol (interpretat chiar de Kassovitz) duce o viaţă dezordonată, de infractor mărunt. Până într-o zi când, încercând să fure din casa dlui Wagner (Michel Serrault, care face un rol fabulos), acesta, surprinzându-l, trage asupra lui, iar Max nu se poate salva decât sărind pe fereastră.
Pare banal, dar acest episod îi va schimba viaţa. De la infracţiune măruntă la crimă distanţa nu e atât de mare.
Cadrele surprind secvenţe obişnuite din viaţa unui ”hors-la-loi”, dar mesajul este unul mai profund: această viaţă ne-o alegem sau ne alege ea pe noi, într-o societate aflată în derivă?
”Arta crimei”, aşa cum reiese şi din spusele bătrânului Wagner (un asasin cu clasă, dar tot un asasin) este ceva care se transmite din generaţie în generaţie, iar el încearcă să-i insufle ”curajul”, dar şi ”abilităţile” mai tânărului său ucenic.
Wagner merge chiar până la a zice că refuză să-şi graţieze victimele contra banilor, fiindcă are o ”etică”. Chestionat de Max, replică: ”presa, finanţele, politicienii” sunt putrede – ei sunt (adevăraţii) asasini. Este un mod subtil de a o spune – killer-ul este, de fapt, creaţia sistemului.
Max, la rândul său, va lua ucenic un puşti.

Mathieu Kassovitz reuşeşte, într-o manieră pe care o găsesc entuziasmantă, să creeze un story care captivează, fără să redea doar realitatea ca atare, ci privită prin ochii cuiva care are de spus o poveste. Trecută prin filtrul cuiva care are de făcut o demonstraţie.
Deşi lucrurile nu se petrec chiar aidoma în cotidian, pelicula sa rămâne una veridică. Nu este creaţia vreunui naiv sau a cuiva care a trăit sub un clopot de sticlă, ci a unui fin observator.

Sfârşitul? Nu îl dezvăluim, dar vă putem spune că este o încununare a întregii demonstraţii. Este un cerc vicios. Noi alcătuim societatea, şi în acelaşi timp societatea ne modelează pe noi. E simplu. Vei avea rezultatul în funcţie de ingrediente.

Poate unul dintre filmele şocante prin construcţie şi imagini, plin de violenţă fizică şi degradare morală, Assassin(s) reuşeşte să pledeze, indirect, pentru o privire aruncată asupra ansamblului şi să ne invite să tragem concluzia care se impune: dacă vrem să trăim într-o lume normală, trebuie să o construim ca atare. Altfel, un singur asasin se va multiplica, la infinit, ca în titlul filmului: Assassin(s).

O realizare care întruneşte toate premisele pentru a fi devenit un film-cult al anilor ’90, Assassin(s) nu a fost nici un succes de casă, nici unul de critică (deşi a fost nominalizat la Palme d’Or). În parte pentru că are un mesaj foarte puternic, dar care deranjează, în parte şi fiindcă poate fi greu de privit pentru unii spectatori. Dar asta nu îl face mai puţin valoros, ca realizare cinematografică în sine.

Regie: Mathieu Kassovitz

Scenariu: Nicolas Boukhrief, Mathieu Kassovitz

Actori: Michel Serrault, Mathieu Kassovitz, Mehdi Benoufa