Poveste de dragoste tristă, desfășurată pe fundalul unei Veneții superbe, un film care are și grandoare, dar și desuetudine.
Enrico, un muzician cunoscut (Tony Musante), își dă întâlnire la Veneția cu soția sa, Valeria (Florinda Bolkan), de care se despărțise, însă motivul revederii pare unul incert. Era vorba despre custodia fiului, despre reînvierea unei povești de dragoste sau despre punerea în scenă patetică a unei autocompătimiri dublate de un egoism feroce?
E.M. Salerno își construiește povestea treptat, fără să se grăbească. Fundalul superb al Veneției în care cei doi se cunoscuseră prima oară este pretextul unui soi de love story italian, însă romantismul pălește în fața remarcilor caustice și agresive ale unui erou care pare în permanență mai preocupat de propriul ego decât de frumusețea poveștii în sine sau de măreția iubirii care se poate naște între un bărbat și o femeie.
Flashback-urile au un puternic impact emoțional, dar în egală măsură scenariul este străbătut și de o undă de artificial care te face să te gândești că nu așa s-ar fi petrecut lucrurile în realitate. Și chiar impactul este diminuat dacă te gândești că e un simplu artificiu.
Megaloman și cinic, Enrico își vede doar propriul rol (fapt ce va ieși în evidență și când va dirija o imaginară orchestră interpretând Simfonia destinului de Beethoven, într-o sală de spectacole goală). Nu acceptă altceva – și asta îl face detestabil.
Treptat, adevărul va ieși la iveală: Enrico suferea de o boală incurabilă și nu mai avea mult de trăit. Perspectiva apropierii morții îl va face să privească altfel lucrurile, însă nu îl va ”lecui” de viziunea egocentrică și de tendința de a-i umili pe ceilalți. Va apărea o notă de patetic, însă cred că nu va atinge atât de mult coarda sensibilă a spectatorului pe cât ar fi putut să o facă (nu sunt sigur dacă regizorul și-a dorit asta).
Soția sa va oscila între a-l respinge și a-i mai acorda o șansă, între a-l urî și a-l iubi din nou.
Sigur, este o romanță foarte reușită pentru anii ’70, când a fost lansat, și care ar putea fi considerată desuetă și chiar greu de înțeles astăzi, când totul: obiceiurile, moravurile, stilul de viață s-au schimbat. Însă, în pofida scenariului perfectibil, poate avea și în prezent un anume farmec pentru cei care încearcă să descifreze tainele verbului ”a iubi”, la fel cum – păstrând proporțiile – nici piesele lui Pirandello nu sunt depășite, chiar dacă au un fundal de epocă.
Pariul de a construi întregul film din doar două personaje este doar parțial reușit. Nu din cauza ideii (mai sunt destule cazuri în cinema), cât mai ales fiindcă scenariul se diluează uneori, nu are aceeași forță pe tot parcursul peliculei. Unele scene și replici sunt reușite, altele mai puțin.
Regie: Enrico Maria Salerno
Scenariu: Enrico Maria Salerno, Giuseppe Berto
Actori: Florinda Bolkan, Tony Musante
Unde poate fi vizionat Anonimo veneziano:
