Împletire a imaginarului cu fantasicul, basm gotic şi satiră socială, musical de vis şi recital hipnotic, Annette întruneşte toate premisele pentru a deveni un film-cult al ultimilor ani.
O privire pe jumătate mitică, pe jumătate ironică asupra vieţii interpreţilor de muzică aruncă Leos Carax în Annette. De pe scenă lumea se vede, cu siguranţă, altfel, dar important e ca ambele tabere, cântăreţii şi fanii, să se afle la unison. Măcar atât timp cât durează reprezentaţia.
”De ce am devenit comediant? Pentru a aduce un dram de libertate acestor vremuri tragice? (…) Pentru a aduce puţină bucurie celor ce nu au deloc? (…) Pentru a transmite printr-un zâmbet ura profundă şi umilinţa pe care le simţim cu toţii?”, lansează Henry în debutul reprezentaţiei.
Comediantul nu este un simplu executant şi nici un bufon. Este un om ca toţi ceilalţi, cu sentimente, frustrări şi nemulţumirii, cu aspiraţii şi speranţe – şi vrea să exprime asta faţă de public, într-un mod aparte.
Paradoxal, în egală măsură Carax demitizează, dar şi ridică la un nivel superior spectacolul, e teribil de sincer şi entuziast, deşi îşi permite să fie şi caustic.
Excentricul cuplu format din comediant (Henry McHenry, jucat de Adam Driver) şi interpreta de operă (Ann Defrasnous, personificată de Marion Cotillard) sfidează orice reguli sau predeterminări, în numele unui sentiment sublim, ce transcende terestrul: Iubirea. Cu ”I” mare. O iubire care însă se va sfârşi în crimă.
Melanjul dintre miraculos şi banal, dintre delicateţe şi eros, dintre realitate pură şi imaginaţie care creează noi micro-universuri îi va însoţi în permanenţă pe cei doi pe parcursul straniei lor aventuri.
Privită prin ochii presei, povestea lor este însă mai degrabă una parodiată, fiindcă presa este cea mai mare creatoare de superficial şi căutătoare de senzaţional.
Filmul este şi musical, nu numai dramă sau film de dragoste, iar piesele alese sunt într-adevăr deosebite (coloană sonoră de excepţie, cântecele sunt de Spark). Este o peliculă eclectică, vei găsi şi realitate, şi ficţiune, şi redare, şi satiră (o satiră chiar neîndurătoare), şi pasiune, şi tensiune negativă. Carax introduce deliberat multe ingrediente, însă, în opinia mea, reuşeşte să contureze un ansamblu care nu deranjează privitorul, ci îl incită.
Introducerea în spectacol a violentului şi a grotescului va atrage, din partea publicului, o reacţie pe măsură, de respingere, de negare. Artistul e un personaj total, şi în bine, şi în rău. De la un moment dat încolo, punerea în scenă imaginată de regizorul francez va căpăta accente de basm gotic, va terifia, dar cu toate acestea va continua să exercite o reală fascinaţie asupra spectatorului.
Copilul care semăna cu un mic monstru poate fi, foarte bine, născut direct din lumea abracadabrantă a showbiz-ului, o reflecţie horror într-o oglindă care nu înşală şi nu minte.
”Imaginaţia e puternică, iar cântecul raţiunii e slab şi îndepărtat”, îi spune tatăl aflat în închisoare fetiţei. Scena ultimă, cu cei doi în celulă, formând un duo inedit prin contrast, tatăl vinovat de crimă implorându-şi fetiţa să-l ierte, iar aceasta, inocentă, dar matură pentru vârsta ei, replicându-i că nu poate şi că ”nu va mai avea pe cine iubi” este colosală, atât ca interpretare, cât şi concepţie, şi face din finalul filmului o adevărată capodoperă, o piesă de rezistenţă.
Scenariul filmului e extrem de ingenios şi merită un premiu pentru originalitate, dar ceea ce face totul este punerea în scenă, felul în care este spusă povestea. Briliant!
Ca ingeniozitate, complexitate, incursiune ”malefică” în universul pur al copilăriei l-aş putea compara doar cu un alt film franţuzesc, La cité des enfants perdus, de Jean-Pierre Jeunet.
Faptul că nu a câştigat Palme d’Or într-o ediţie în care marele laureat a fost un film body-horror îl consider aproape o impietate.
Regie: Leos Carax
Scenariu: Leos Carax, Ron Mael, Russell Mael
Actori: Adam Driver, Marion Cotillard, Simon Helberg
Unde poate fi vizionat Annette:
