Un film în egală măsură despre introspecție și filosofare asupra sensurilor existenței, văzute prin prisma unui bătrân profesor pesimist și dezabuzat.
Un profesor în medicină (Gustaw Houloubek, expresiv și convingător în rol), aflat la vârsta senectuții, își contemplă propria ruină: căsnicia îi mai oferă doar o ”singurătate în doi”, prietenii l-au uitat, iar problemele vârstei, inclusiv tulburările de memorie, par a îi grăbi sfârșitul.
Este un pretext cinematografic pentru o analiză mult mai profundă: cu ce rămânem la sfârșitul vieții și ce lăsăm în urma noastră? Care este viitorul artei într-o eră în care impostorii își fac un nume?
Decorurile sunt sobre, austere – interioare de apartament vechi, somptuoase, străzi ce par pustii, o privire ”retro” aruncată peste viață. Am putea spune ”cehoviene”, fiindcă, în fapt, filmul este inspirat de o nuvelă a lui Cehov.
Pus în fața iminenței sfârșitului, profesorul are stări pe care nu le mai cunoscuse, este bântuit de gânduri cenușii pe care nu le mai încercase. Regizorul Wojciech Jerzy Has sugerează că este, poate, o ultimă, dar cu atât mai importantă lecție de viață: ce vei spune despre tine și despre viață la ora bilanțului final?
Exigent cu ceilalți (refuză să treacă un student care era convins că știe materia și aproape că îl imploră să-i deschidă drumul, dar în viziunea profesorului nu era făcut pentru medicină), dar și cu sine însuși, bătrânul profesor caută, mai presus de conservarea acestor principii, și ceva în plus: un sens care se lăsa greu descifrat, un sens al întregii existențe.
Aruncând o privire sarcastică asupra celor din jur și chiar asupra vieții, profesorul își creează o filosofie proprie, cvasi-nihilistă.
Cu totul remarcabil cadrul în care profesorul fixează cerul printre crengile uscate ale unor copaci, în timp ce se auzeau croncăniturile corbilor: cuprins de o stare aproape extatică, pare a spune: aici sunt cuprinse și viața, și moartea, deopotrivă.
O tânără actriță, Katarzyna (Hanna Mikuc) care îi fusese elevă, pare a avea un destin la fel de atins de tragism: un copil pierdut, o tentativă de suicid. Aceasta intră în scenă în partea a doua și cunoaște o cădere similară: pornește de la o perspectivă optimistă asupra vieții, în care totul îi pare atins de frumusețe, pentru a cădea, și în urma traumelor personale, în extrema cealaltă.
Dialogurile dintre cei doi vor deveni simbolice: profesorul reprezintă știința, perspectiva exactă asupra firii, iar Katia arta, cu tot ce ține de intuiție, de perspectiva metafizică. Însă niciunul dintre ei nu ajunge la o viziune care să le pune propriile destine în acord cu năzuința către fericire, armonie perfectă, beatitudine – acestea sunt rezervate unui alt tărâm (o temă recurentă la Cehov – este prezentă și în ”Unchiul Vanea”, mai pregnant, și în ”Pescărușul” – subînțeles).
”Nimic bun nu poate exista fără rău – și există în lume mai mult rău. Deci, nu ai pentru ce să trăiești”, filosofează eroul la un moment dat. Un sofism, aș zice, fiindcă, chiar dacă primele două enunțuri sunt adevărate, concluzia este falsă. Merită să trăiești pentru acel grăunte de lumină în întuneric, pentru iubire, pentru frumos, pentru artă – care există, și ele, în viață. Însă un sofism seducător, care poate alimenta imaginația tuturor deznădăjduiților sorții.
”Spune-mi ce-ți dorești și îți voi spune cine ești”, mai adaugă acesta, într-un dialog memorabil cu Katia, în final. Recunoscând că ceea ce își dorește, chiar în fața sfârșitului, nu este ceva grandios, universal, profesorul se simte învins. Va pleca oarecum neîmplinit, nelămurit asupra examenului final, cu o mulțime de întrebări care își așteaptă, încă, răspunsul.
O peliculă bine pusă în scenă, pe un fundal ”gri”, așa cum îl văd și personajele, un film psihologic care merită vizionat în egală măsură pentru problemele pe care le ridică și pentru felul în care este realizat.
Regie: Wojciech Has
Scenariu: Wojciech Has, Anton Chekhov (nuvelă)
Actori: Gustaw Holoubek, Hanna Mikuc, Anna Milewska