Amour (Michael Haneke, 2012)

Un film despre o situaţie extremă, despre încercările vieţii, rafinat artistic, dar cu un mesaj discutabil.

recenzie de film Amour, Michael Haneke

Se poate face un film axat aproape doar pe două personaje care trăiesc într-un apartament? Se poate face dramă cu doar câteva ingrediente simple? Haneke demonstrează că da. 

Încă de la primele cadre recunoşti ”mâna” lui Michael Haneke, la fel ca şi în Das Weisse Band: atmosfera este morbidă, personajele par desprinse dintr-un roman clasic, totul se axează pe trăirile şi conflictele lor interioare. La toate acestea adăugaţi şi o anumită doză de absurd al lucrurilor, ”aleasă” însă cu grijă de regizor, în cantitatea adecvată, pentru a nu deveni deranjantă.

Georges (Jean-Louis Trintignant) şi Anne (Emmanuelle Riva) sunt un cuplu de intelectuali, aflaţi la vârsta senectuţii. În debutul filmului îi putem vedea într-o sală de spectacole, liniştiţi, senini, aparent fericiţi.
Apoi îi vizitează fiica, Eva, interpretată de Isabelle Huppert (toţi trei erau muzicieni). Eva este practic singurul personaj care nu apare episodic în film, în afara protagoniştilor.
Un portret de familie obişnuit, dar o întâmplare neprevăzută le va schimba vieţile tuturor: Anne are un accident vascular în urma căruia rămâne infirmă.
Mă bucur nespus că te-ai întors”, îi spune Georges după ce revine de la spital. Însă va dovedi constanţă în sentimentele sale?

Amour este o poveste despre oameni şi despre trăinicia sentimentelor, mai ales când acestea sunt puse la încercare de un eveniment neprevăzut, cum ar fi boala. Întrucâtva este o temă similară cu cea din Mar Adentro (2004), doar că aici personajul principal este o femeie în vârstă, iar paralizia este doar parţială. (Lucru ales nu întâmplător, pentru că Haneke ne spune totuşi o altfel de poveste, chiar dacă pe undeva asemănătoare).
Viaţa celor doi în noul context seamănă cu o tortură, e adevărat, dar în fiecare om există resursele necesare pentru a lupta cu potrivniciile destinului.
Este câteodată chinuitor pentru spectator să parcurgă toate etapele vizionării acestei pelicule sumbre, dar trebuie să admitem că viaţa este făcută şi din astfel de episoade, nu doar din cele fericite sau lipsite de griji.
Lucrurile se complică atunci când Anne suferă un al doilea atac şi ajunge aproape în starea de ”legumă”. Georges va accepta iniţial situaţia şi va face tot ce poate pentru ca lucrurile să meargă mai bine, numai că nu vor merge, iar soţul Annei se va vedea la rândul său în situaţia de se afla la graniţa între normal şi a-şi pierde controlul şi luciditatea. 

Finalul (pe care nu îl dezvălui decât parţial) nu ştiu dacă reprezintă exact ceea ce ar vrea spectatorul să vadă sau la ce se aşteaptă. Eu nu asta aş fi vrut să văd şi nici nu mă aşteptam, dar dincolo de percepţia subiectivă pot spune că mi s-a părut cam forţat şi neanunţat de restul filmului, obiectiv vorbind.
Oricum ar fi, sunt de relevat două aspecte: curmării unei vieţi, fie că este vorba de crimă, sinucidere asistată etc., nu trebuie să i se găsească circumstanţe de genul ”i-am stopat suferinţa”, fiindcă totul poate degenera în altceva, mult mai grav. În momentul de faţă presa face o asiduă propagandă pro-sinucidere asistată, de parcă aceasta ar fi ceva cu care să te mândreşti, o mare realizare, ceea ce mi se pare sub-uman şi inacceptabil.
Iar al doilea – dacă urmăriţi până la ultimul cadru, va apărea un element-surpriză (care va contrazice însă atât începutul filmului cât şi deznodământul său) prin care Haneke ar mai putea sugera ceva: totul a fost un mare test. Depinde de fiecare dacă îl trece sau îl pică.

Unii cinefili au spus că este un film slab. Nu agreez ideea, nu este deloc un film slab, doar că este destul de traumatizant şi nu aş vrea să fie folosit ca propagandă pro-eutanasiere.

Interpretarea actorilor este extraordinară. Nu ştiu cu ce alţi actori Amour ar fi putut fi un film mai reuşit sau mai convingător, dar cert este că Jean-Louis Trintignant şi Emmanuelle Riva fac două roluri extarordinare, ”duc” tot filmul în spate, chiar şi atunci când acţiunea trenează sau dialogurile sunt mai comune. De altfel, au şi fost recompensaţi cu mai multe premii pentru prestaţiile lor, iar filmul a fost distins cu Palme d’Or.

Regie: Michael Haneke

Scenariu: Michael Haneke

Actori: Jean-Louis Trintignant, Emmanuelle Riva, Isabelle Huppert

Acesta este locul pentru sugestii, întrebări, proiecte, colaborări sau campanii! Scrie aici orice idee ai și vom intra în contact! Mulțumim!