Din atmosfera apăsătoare, întunecată, a acestei drame de epocă se hrănesc atât personajele, cât şi privitorii peliculei.
Nu ştiu câtă lume se mai uită astăzi la filme de epocă, dar cu siguranţă că această peliculă, care urmăreşte o idee, încearcă să facă o demonstraţie despre cum ne adaptăm (sau nu) la viaţă şi sondează adâncurile psihicului uman, precum şi bizareriile sale, mi se pare mult mai interesantă decât o seamă de alte producţii menite să înregistreze succes de casă.
Încă de la început ne este prezentat, sub forma unei povestiri bizare, un scenariu în care trădarea, dezamăgirea, moartea ocupă locurile principale. Spectatorul ghiceşte că personajele care prezentau, la rândul lor, acest scenariu vor avea o soartă similară.
Atmosfera ocupă un loc foarte important în filmul regizoarei Jessica Hausner (care a mai pus în scenă, între altele, Flora, Lourdes, Little Joe). Din atmosfera apăsătoare, întunecată, se hrănesc atât personajele, cât şi privitorii peliculei.
Poetul nihilist – care este unul dintre personajele centrale – are un fel aparte de a-şi construi raţionamentele: este foarte inteligent, analitic, speculativ, dar în acelaşi timp pare a fi şi un prieten al sofismului menit să ducă raţionamentul său în direcţia dorită: nimic nu are niciun sens, viaţa nu merită trăită.
Totuşi, va avea unele momente în care va dovedi că este duplicitar, inclusiv în dragoste (sau în ceea ce înţelegea el prin acest sentiment), deci nu era în totalitate autentic.
Au loc şi discuţii despre dreptatea (sau, dimpotrivă, inechitatea) socială, despre orânduiri şi libertate, prilej pentru personaje de a da naştere unor polemici, însă tema principală a filmului pare a fi confruntarea individului cu sine însuşi şi cu abisurile propriului psihic.
Boala care o cuprinde pe eroină este una a sufletului, care se răsfrânge însă şi asupra stării sale fizice. Medicii nu găsesc nimic care să cauzeze această deteriorare a stării fizice (în pofida diagnosticării la un moment dat a unei tumori, un alt specialist va infirma ulterior acest verdict), ceea ce ilustrează teza potrivit căreia trupul este captiv stărilor emoţionale.
Este oarecum ironic că, la un moment dat, mama Henriettei (cea atrasă într-un joc irezistibil al pierzaniei de poetul Heinrich) afirmă că îl preferă pe Goethe (poveştii cu marchiza abuzată, n.n.), în schimb scenariul care se derulează pare a avea destule asemănări cu celebra scriere a acestuia care a cauzat sinucideri, „Suferinţele tânărului Werther”.
Este drept, prezentarea poveştii nihilistului care se îndrăgosteşte şi vrea să-şi ducă iubirea în moarte e puţin artificială, puţin scolastică, amintindu-mi un pic de Stations of the Cross (care a şi luat Ursul de Argint pentru scenariu), un alt film de artă cu un subiect foarte interesant, dar insuficient exploatat artistic – totuşi mi-a captat interesul. Filmul seamănă oarecum şi cu The Hours, fără a fi acelaşi lucru.
Adevărul e că scenariul are sclipiri de geniu, cu boala care o cuprinde pe femeie după întâlnirea cu poetul nihilist, cu replici memorabile ale personajelor, cu dialoguri sau interogaţii filosofice care te pun pe gânduri, dar interpretarea actoricească o găsesc cam rigidă. Birte Schnoeing (Henriette Vogel) şi Christian Friedel (Heinrich) interpretează corect, dar lipsit de trăire. Totuşi, nu îmi dau bine seama dacă plusul de pasiune care ar fi fost necesar lipseşte din jocul actorilor sau pur şi simplu aşa sunt concepute rolurile. Punctele forte le găsesc scenariul şi dialogurile (unele dintre ele, epatante), iar cele slabe – interpretarea şi tenta de artificial. Există ceva în final care m-a nemulţumit, dar nu pot să spun ce anume fără să le dezvălui şi celorlalţi cum s-a terminat. Un film bun, care putea fi chiar şi mai bun, dar pe care îl recomand cu căldură nu pentru mesaj, ci pentru tentativa extrem de curajoasă (şi, în bună măsură, reuşită) de a transpune pe ecran o poveste sofisticată, elevată, un adevărat film de artă.
Regie: Jessica Hausner
Scenariu: Jessica Hausner, Géraldine Bajard
Actori: Christian Friedel, Birte Schnöink, Stephan Grossmann
