O realizare cinematografică excepțională, un film-monument prin punerea în scenă și prin ideile și emoțiile pe care le transmite, Alphaville este opera unui vizionar autentic.
Al nouălea film al lui Jean-Luc Godard, Alphaville (Titlul complet: Alphaville, une étrange aventure de Lemmy Caution), cu o coloană sonoră semnată de Paul Misraki, propune spectatorului un melanj amețitor de distopie, satiră socială, SF și romanță.
Într-unul dintre primele cadre putem vedea un porumbel alb eliberat din strânsoarea a două mâini. Simbol al păcii și armoniei universale, ținut însă încarcerat prea multă vreme…
”Se poate întâmpla ca realitatea să fie prea complexă pentru a fi transmisă prin cuvintele rostite. Legenda o transpune într-o formă care îi permite să fie difuzată în întreaga lume” sunt cuvintele care deschid filmul.
Eroul, un jurnalist (sau așa se declara), ajunge în suburbiile din Alphaville (un oraș din viitor de pe altă planetă) într-o toamnă. Se cazează la un hotel unde este derutat de cutume, dar își urmărea un scop precis. Pârând preocupat, de-a dreptul absorbit de cu totul altceva, refuză să răspundă întrebărilor personalului hotelului, care se străduia (mai mult din interes sau datorită rigorilor meseriei) să îi intre în voie.
(Probabil nu întâmplător este strecurată secvența în care camerista se asigură că în noptieră se află o Biblie, iar eroul întreabă, oarecum neîncrezător: ”Credeți?” (sunteți credincioasă, n.n.). Adică sensul tuturor lucrurilor, cunoscute sau necunoscute, reale sau fantastice este cu adevărat opera unui Creator universal sau sunt lăsate la voia întâmplării, iar noi ne încăpățânăm să le găsim o rațiune superioară? (E drept că ulterior așa-numita Biblie se va dovedi a fi un simplu dicționar).
O desfășurare neverosimilă a evenimentelor îl va face să exclame: ”Toate lucrurile bizare sunt normale în acest oraș blestemat”.
Profesorul von Braun (pe a cărui fiică, Natacha, o cunoaște la început) ”se supune ordinelor logicii”, după cum se exprimă un personaj, dar această ”logică” pare a fi un monstru născut din somnul rațiunii, o hidră cu multe capete care se ivesc, rând pe rând, în excepționala ficțiune imaginată de Godard.
Amestec de SF și film cu anumite tente romantice, pendulând între o lume distopică și o proiecție imaginară a unei satire acide îndreptate asupra celei reale, Alphaville propune o lume în care emoțiile autentice au dispărut. Totul este poleială, simulare, fals disimulat în (e drept!) uneori cele mai atrăgătoare ambalaje.
Un exemplu: dintre cei care nu se adaptau locurilor și cutumelor, o parte se sinucideau, iar ceilalți erau executați de autorități – farsă sinistră, amintind de scrierile lui Orwell. Artiștii aparțineau și ei trecutului, iar prezentul era constituit de o lume tehnologizată. Cei care se comportau ”ilogic” erau condamnați la moarte – dar „ilogic” avea o accepțiune ieșită din comun, așa fiind taxată, de exemplu, izbucnirea în plâns la pierderea cuiva drag (similitudinile cu opera lui Orwell sau cu ”Minunata lume nouă” a lui Huxley continuă…).
”Prezentul este o formă a tot ceea ce este viu”, un ”dicton” al Alphaville, se constituie și într-o teribilă capcană: fără amintiri și fără năzuințe, ce vom deveni? (Aici Godard – care semnează și scenariul peliculei – transmite, prin intermediul unei voci teribile, metalice, robotizate, un mare avertisment privind viitorul omenirii: unul care încă nu s-a împlinit, dar care astăzi ne apare în bună măsură ca profetic). Inversarea valorilor era ceva considerat firesc, iar cuvântul ”conștiință” nu era decriptat nici măcar de frumoasele însoțitoare din hoteluri… Și nici iubirea, sentiment proscris, pe care Natacha îl va descoperi de-abia către final, ca pe un simțământ ancestral care exista totuși în ea, deși îi fusese interzis.
De altfel, interviul-test care îi este luat eroului de unitatea computerizată Alpha 60 este una dintre piesele de rezistență ale filmului, relevând diferența dintre robotul extrem de inteligent, dar rece, și umanitatea care își afla sălașul în conștiința personajului principal. Care venea din așa-numitele lumi exterioare (Pământul), mai degrabă ca spion decât ca simplu vizitator…
Godard se folosește și de un scenariu ingenios ca desfășurare și evoluție a acțiunii, făcându-l interesant și pentru cei mai puțin interesați de latura sa filosofică – însă, da, este un film de idee, indiferent că va fi loc (sau nu) pentru happy-end.
”Fie că e vorba de așa-numita societate capitalistă, fie de cea comunistă, nu există o rea-intenție de a subjuga individul prin puterea îndoctrinării sau a finanțelor”, mai lansa Godard, cunoscut pentru ideile sale sociale radicale. ”Oare?”, ne-am putea întreba astăzi, la aproape șase decenii de la turnarea filmului…
Cu o coloană sonoră care îți dă fiori, cu personaje stranii și situații neverosimile, frizând absurdul (un absurd care, însă, să nu uităm, a jucat un rol important în istoria omenirii), cu o interpretare glacială, dar fascinantă a lui Eddie Constantine (Edward Constantinowsky) în rolul Lemmy Caution/Ivan Johnson, Alphaville pare a fi (pentru a folosi o metaforă) un film care îți induce hipnoza. O hipnoză adâncă, insidioasă, atotcuprinzătoare, după care, când te vei trezi (dacă o vei mai face) îți vei da seama că ai uitat cine ești și care sunt principiile care ți-au fost inoculate.
O realizare cinematografică excepțională, un film-monument prin punerea în scenă și prin ideile și emoțiile pe care le transmite, Alphaville este opera unui vizionar autentic. Filmul a fost distins cu Ursul de Aur la Festivalul de la Berlin, 1965.
Regie: Jean-Luc Godard
Scenariu: Jean-Luc Godard
Actori: Eddie Constantine, Anna Karina, Akim Tamiroff
Unde poate fi vizionat Alphaville:
