Abre los ojos (Alejandro Amenábar, 1997)

Thriller psihologic rafinat, de o intensitate extremă, Open Your Eyes explorează interiorul uman şi graniţa dintre real şi imaginar într-un mod aparte.

recenzie film Abre los ojos, Alejandro Amenabar

Fiecare cinefil are, în egală măsură, o clasificare a filmelor care l-au impresionat, dar şi un ”sertar cu amintiri”.
Într-o astfel de trecere în revistă, aş nota că primul film pe care l-am văzut la cinematograf a fost La provinciale (1980), primul horror Cube (1997), iar primul film cu un super-erou, Superman (1978).
Dar primul film care m-a făcut să exclam ”Nu am mai văzut niciodată aşa ceva!” (şi îmi menţin părerea şi acum) a fost Abre los ojos (1997), în regia excentricului regizor chiliano-spaniol Alejandro Amenábar.
Nu am mai văzut aşa ceva (chiar dacă am… deschis bine ochii!) fiindcă felul în care a fost gândită de regizor şi de scenarist (Mateo Gil, co-scenarist alături de Amenábar) alternanţa dintre real şi imaginar, dar mai ales modul în care personajul principal alterna cele două chipuri, normal şi desfigurat, astfel încât aproape nu mai ştiai ce se întâmplă, apoi subtilitatea scenariului, care propune mai multe trame, însă până la final (şi chiar şi după acesta!) nu vei şti sigur care este cea corectă – în sfârşit întregul ansamblu, care face ca în spectator să se acumuleze o tensiune aproape insuportabilă, se remarcă prin originalitate, aş spune chiar unicitate.

Prima parte a filmului se desfăşoară într-o notă relativ obişnuită. César (unul dintre cele mai bune roluri făcute de Eduardo Noriega, care a mai apărut şi în alte filme ale lui Amenábar) este un tânăr atrăgător, un fel de playboy care îşi trăieşte viaţa la maximum. Şi este chiar arogant.
Spectatorul nu poate încă să întrevadă thriller-ul aproape suprarealist care va urma, dar este avertizat de secvenţa de început, când César demarează într-o dimineaţă ce părea una obişnuită, pentru a se trezi în centrul unui oraş pustiu, populat doar de reclame.
Se trezeşte. Dar a fost doar un vis?
O părăseşte pe iubita lui, Nuria (Najwa Nimri), pentru Sofia (Penélope Cruz, de asemenea cu un rol convingător, natural), o studentă la actorie care îi este prezentată de prietenul cel mai bun, Pelajo (Fele Martinez). O umileşte pe Nuria şi, într-un fel, îşi bate joc şi de Pelajo.
Filmul decurge chiar banal, până când César acceptă o provocare care-i va schimba viaţa: deşi iniţial ezită, până la urmă intră în maşina Nuriei, care-i propune o, poate, ultimă întâlnire amoroasă. După întrebarea ”Crezi în Dumnezeu?”, care va reveni şi pe parcursul dialogurilor cu psihiatrul, Nuria accelerează brusc şi va avea loc un accident. Grav.
(Dialogurile ulterioare ale lui César cu psihiatrul sunt intercalate pe parcursul narării evenimentelor în ordinea lor firească, de la început).

Totul se schimbă când César se trezeşte desfigurat. Deloc întâmplător, principalul său atu era frumuseţea, iar după accident nici nu se putea privi în oglindă. De acum, va vedea doar reversul medaliei: în loc de playboy, este un monstru. Oare e pură întâmplare sau e un fel de pedeapsă (divină sau a sorţii) pentru aroganţa de care a dat dovadă în trecut, pentru că i-a făcut pe ceilalţi să sufere, folosindu-şi aspectul fizic ca pe o armă? Sau e doar un coşmar recurent? Sau nu e nimic din toate acestea şi cineva a făcut un experiment pe el?

Fidel crezului său artistic (”filmele mele nu oferă răspunsuri, ci ridică probleme”), Amenábar se joacă cu spectatorul până îl ameţeşte. Şi are o tehnică subtilă şi rafinată.

Parţial reînviere modernă a temei scrierii ”Fantoma de la Operă”, menţionată în film, dar prin cu totul alte mijloace şi cu un scenariu complet diferit, parţial derulare halucinatorie a unor secvenţe care nu ştii dacă au existat vreodată, Abre los ojos e un film care şochează. Dar o face într-un mod eminamente artistic şi transmite mai multe mesaje. Unul ar putea fi că viaţa, pe lângă percepţia obişnuită, este interpretabilă şi ca o iluzie sau un mare test. Un test în care noi înşine şi cei cu care interacţionăm sunt actorii principali.
În periplul său jumătate real, jumătate oniric, César ajunge până la crimă în numele unei fericiri care-i era refuzată. Dar îi era refuzată de altcineva sau de el însuşi?
Desigur, finalul se străduieşte să ofere spectatorului derutat de atâtea contradicţii şi o rezolvare veridică a evenimentelor. Până la un punct, va da o explicaţie relativ logică, dar cu tentă de SF (nu dezvălui care), dar cine va urmări până la ultimul cadru va afla că Amenábar, înainte de a-şi pune semnătura pe sfârşit, se va mai juca o dată cu privitorul.

Film încărcat de conflicte foarte puternice între personaje și trăiri extrem de intense ale acestora, revoluționează cinematografia modernă prin lipsa totală a graniței dintre real și imaginar, paradox ce încarcă spectatorul de tensiune și îi oferă un adevărat recital de regie, dilemă explicată însă parţial în final. O capodoperă marca Alejandro Amenábar.

Regie: Alejandro Amenábar

Scenariu: Alejandro Amenábar, Mateo Gil

Actori: Eduardo Noriega, Penélope Cruz, Chete Lera

autor
"Mă preocupă foarte mult faptul că filmul a devenit o industrie, tot mai mult alimentată cu efecte speciale şi violenţă, în detrimentul actului artistic…
Citește →
RECENTE
Etichete