A torinói ló (Béla Tarr, Ágnes Hranitzky, 2011)

Un film în aparenţă realizat cu mijloace minimaliste, dar care trebuie privit ca o interogaţie filosofică, plină de simboluri, cu sensuri subînţelese.

recenzii de film A torinoi lo

Béla Tarr reia şi în acest film anumite obsesii ale sale (sau mai bine zis teme care devin obsedante), cum ar fi personajele misterioase, tăcute, introvertite, cadrele care se succed lent, apăsător, fondul muzical aproape hipnotic. Prezenţa calului, atât în film, cât şi în titlu, ar părea o alegere ciudată, dacă nu am ţine cont de faptul că acest animal simbolizează destinul – un destin care, sugerează regizorul, fie e cu un pas înaintea noastră, dovedindu-se inextricabil şi mai ales incontrolabil, fie se dovedeşte o capcană prea sofisticată pentru omul-filosof. Astfel, cred eu, trebuie privită pelicula lui Tarr, ca o interogaţie filosofică, deşi una esenţializată, aproape abstractă.
Sigur, e şi un film plin de simboluri, cu sensuri subînţelese – dacă spectatorul îl interpretează după prima impresie, fără a încerca să pătrundă esenţele, nu va desluşi sensul pe care a dorit să îl transmită regizorul maghiar.

E adevărat, filmul trenează deseori, apelând (cam) la aceleaşi mijloace de exprimare pentru a reda (cam) aceleaşi idei, totuşi nu îl cataloghez ca fiind unul plictisitor, mie personal menţinându-mi atenţia trează. Eşecul din final al celor doi în tentativa de a aprinde lumina semnifică incapacitatea omului de a decripta pe deplin enigma existenţei terestre. Un film intens, apăsător, pe alocuri morbid, al cărui unic cusur îl găsesc în aceea că este uşor repetitiv.
Tarr subliniază că existenţa terestră este un mister, viaţa şi moartea la fel, şi nici măcar marii filosofi nu au decriptat pe deplin această taină, care pare a îşi avea soluţia în transcendent.

Béla Tarr este, probabil, cel mai ”kafkian” (dacă îmi pot permite o comparaţie cu zona literară) regizor în viaţă (impresie confirmată şi de alte filme pe care şi-a pus semnătura, cum ar fi Karhozat). Eroii săi sunt deprimaţi, contorsionaţi, se află într-o continuă luptă cu absurdul vieţii şi cu ei înşişi, atmosfera este, aproape de fiecare dată, una sumbră, apăsătoare.
Béla Tarr rămâne regizorul care poate crea un univers din câteva cadre.
Cinematografia contemporană avea nevoie de o astfel de prezenţă cu aer oarecum retro, dar abordând teme (mereu) actuale, cum ar fi sensul existenţei sau abisurile psihologice ale individului – nu numai din cauză că ne confruntăm cu o avalanşă de filme superficiale, dar şi fiindcă Bergman şi Tarkovski nu mai sunt, iar regizori care să meargă într-o direcţie oarecum similară nu găsim mulţi în zilele noastre.

Filmul a fost distins cu Ursul de Argint – marele premiu al juriului şi Premiul Fipresci la Festivalul de la Berlin, 2011.

Regie: Béla Tarr, Ágnes Hranitzky

Scenariu: László Krasznahorkai, Béla Tarr

Actori: János Derzsi, Erika Bók, Mihály Kormos

Previous post Tata mută munții (Daniel Sandu, 2021)
Next post Sous le Soleil de Satan (Maurice Pialat, 1987)

Acesta este locul pentru sugestii, întrebări, proiecte, colaborări sau campanii! Scrie aici orice idee ai și vom intra în contact! Mulțumim!