În aparență povestea unui divorț, pelicula rămâne o capodoperă a filmului iranian și un film-referință al Noului Val Iranian.
Acest film ambiţios aduce alături probleme diverse (diferenţele dintre clasele sociale, religia, justiţia, divorţul, relaţiile de cuplu, educaţia, relaţiile părinţi-copii, imigraţia, responsabilitatea, rolul femeii, salvarea aparenţelor) şi dă fiecăreia forţă. Pune întrebările, dar nu oferă şi răspunsurile. Aşa cum ambiguitatea titlului este şi ea deliberată, căci realizatorul nu vizează doar separarea cuplului, prin acel divorţ, ci şi separarea de ordin social, moral şi religios.
Filmul denunţă o cascadă de compromisuri şi de minciuni. Realizatorul foloseşte drama familială pentru a distila ideea că manipularea se practică la orice nivel, fără vreo separaţie. A Separation este, totuşi, duios, pentru că are o mare densitate umană şi etică, plecând de la intim, tinde către universal.
Acţiunea este plasată în Teheran. Nader şi Simin formează un cuplu căsătorit de paisprezece ani care s-a hotărât să divorţeze pentru că ea vrea să emigreze din Iran împreună cu soţul şi cu fiica lor, Termeh, dar el nu, pentru că nu vrea să-şi abandoneze tatăl bolnav de Alzheimer.
Martorii despărţirii celor doi protagonişti – tatăl lui Nader şi Termeh – sunt singurii aproape de adevăr; fetiţa, pentru că ajunge să fie arbitrul meciurilor dintre părinţii ei, iar bătrânul, pentru că trăieşte într-o lume în care noţiunea de adevăr nu mai are nicio valoare. Singurii care se luptă să-i ţină împreună, din motive diferite, bineînţeles, sunt statul şi fetiţa.
Filmul debutează cu o secvenţă la tribunal, unde soţia încearcă să-l convingă pe judecător că divorţul lor este iminent. Dar actul judecăţii îi este refuzat, iar Simin se vede nevoită să părăsească căminul conjugal, reîntorcându-se în casa părinților ei. De cealaltă parte, Nader este nevoit să îl îngrijească pe bătrânul său tată. El angajează o necunoscută, pe Razieh, o femeie de condiţie modestă, care se zbate să-şi întregească veniturile, soţul ei fiind şomer. Deşi este însărcinată (și mai are și o fetiță mică, Somayeh, pe care o ia cu ea peste tot), Razieh acceptă această slujbă, dar nu îi pomeneşte nimic despre asta bărbatului ei, un tip conservator, religios, depresiv şi violent. Într-o zi, când Razieh își trimite fiica să ducă gunoiul, în timp ce ea spală niște covoare în cada din baie, tatăl lui Nader reușește să „evadeze” și să se ducă în apropierea blocului după ziare, panicând-o pe Razieh, care reușește să refacă traseul bătrânului și să îl găsească peste drum, însă, când încearcă să treacă strada alergând, aceasta este lovită de o mașină, fapt ce îi va provoca niște dureri insuportabile în seara respectivă și, vom afla mai târziu, și moartea copilului.
În următoarea zi, Razieh îl leagă de pat, mai exact de mâna stângă, pe tatăl lui Nader, și pleacă cu Somayeh la un control medical să vadă de ce copilul nu i se mai mișcă în pântece. Între timp, Nader și Termeh se întorc acasă și îl găsesc pe bătrân inconștient, la un pas să își piardă viața din cauza lipsei de oxigen și a faptului că a căzut lângă pat, legat fiind. După ce Nader reușește să îl stabilizeze cât de cât pe bătrân, cu Termeh care plânge în fundal, în casă revine Razieh (însoțită, evident, de Somayeh) pe care Nader în primă instanță o acuză de furtul unor bani și apoi de faptul că tatăl lui era cât pe ce să nu mai fie. Razieh insistă și jură că nu a furat niciun ban și tot îl ațâță pe Nader, venind după el de foarte multe ori, reușind astfel să îl enerveze într-atât de mult încât Nader să ajungă să o alunge cu brutalitate pe femeie din casă, impingând-o pe ușa de la intrare. Din cauza amețelilor tipice unei femei însărcinate, Razieh alunecă pe scară, acest fapt provocându-i un avort.
Urmează o judecată, desfășurată pe mai multe zile în care familia lui Nader și cea a lui Razieh trec prin tot felul de stări, prin tot felul de situații, descoperiri, adevăruri și minciuni. Acest vertij ajută spectatorul să identifice complexitatea problemelor. În jurul acestei confruntări, care implică martori și din afara familiilor lor, se pune în mişcare un întreg angrenaj de tertipuri, născociri, menite să salveze aparenţele, iar personajele se lasă descoperite exacerbând problematica socială. Povestea, aparent simplă, e însă teribil de complexă din punct de vedere moral, psihologic şi social: în faţa ta se desfăşoară o spirală aproape nebunească a învinuirilor, a semi-adevărurilor, a anchetărilor, a punctelor de vedere diferite, unde simpatia ta se mută de la un personaj la altul, pentru că fiecare are dreptatea sa, greu de stabilit într-o lume aşa de subiectivă ca în acest caz.
A Separation este şi povestea unui divorţ, cu atât mai dureros, cu cât la mijloc se află şi un copil. Prezenţa lui Termeh condiţionează felul de a fi al lui Simin şi al lui Nader. Reacţiile fetei demonstrează că ea nu este doar un martor „mut”, cum poate fi considerată Somayeh, fiica lui Razieh. Termeh trebuie să se decidă alături de cine vrea să trăiască, trebuie să opteze între cei doi: Nader sau Simin. Uneori, reacţiile părinţilor acestei copile sunt condiţionate strict de atitudinea ei. Scena de final este remarcabilă. Termeh se află în biroul judecătorului, plângând; trebuie să își exprime decizia de a alege pe unul dintre părinți. Spectatorul nu va putea şti ce a hotărât, fiindcă îi va însoţi pe părinţii adolescentei, care o aşteaptă pe coridor.
Sistemul de valori este diferit, de aceea şi opiniile eroilor sunt mereu altele. A Separation lasă spectatorul pradă unor emoţii contradictorii. Farhadi se joacă cu spectatorul: când îi serveşte hălci de realitate spre contemplare, când îl fură, solicitându-i la maximum veleităţile detectiviste. Rezultatul este unul de moment. În sala de cinema eşti cucerit, mai ales că de la început ţi se acordă o poziţie privilegiată, dar şi foarte solicitantă, cea de judecător. Este interesantă poziţia camerei din prima secvență a filmului, care se substituie unghiului subiectiv al judecătorului, iar spectatorul capătă automat rolul acestuia. Avem datele problemei de la început şi trăim cu impresia că până la final va trebui să dăm sentinţa.
Dar actul judecăţii îi este refuzat atât spectatorului, care părăseşte sala de cinema frustrat că nu deţine adevărul, cât şi celor două instanţe supreme prezente la fiecare pas în structura narativă complexă: justiţia şi religia. Copilul e practic singurul judecător de drept din film. El respinge organic minciuna, dar învaţă că viaţa este plină de compromisuri şi face primul compromis împins chiar de tatăl său – spune o minciună la tribunal pentru a-l salva de închisoare. Nu există victime, toţi au circumstanţe atenuante, iar filmul lui Farhadi ne transmite ideea că dreptatea este individuală şi ţine de conştiinţa fiecăruia. Dar, după terminarea filmului, finalul deschis nu te lasă să te detaşezi şi te face totodată să devii conştient de tot angrenajul de conflicte de care a fost nevoie pentru a te aduce într-o stare empatică. Asghar Farhadi îşi lasă filmul deschis, invitând la interpretare, dar în acelaşi timp construieşte şi o poveste destul de rotundă, cu conflicte puternice, care implică constant spectatorul şi care nu-l lasă nicio clipă pe parcursul filmului să se detaşeze, să contemple realitatea de pe ecran. Complexitatea firii umane este redată printr-o complexitate narativă care o sufocă pe cea dintâi.
Camera de filmat sesizează cu acuitate frământările interioare ale personajelor, identificarea tipologiilor decurge natural. Nader şi Simin aparţin clasei de mijloc şi sunt mai deschişi către modernitate, câtă vreme Razieh şi ai ei îşi duc traiul într-un mediu precar, năpădit de superstiţii. Apartamentul lui Nader este un microunivers, în care fiecare componentă rezonează cu viaţa iraniană, la scară macro. Scenele de la judecată punctează, narativ, întreaga poveste. Asghar Farhadi relativizează adevărul, expunând această poveste pe ecran. Aşa cum este prezentată istoria separărilor, singurul care poate lua locul judecătorului este… spectatorul. Forţa peliculei rezidă şi în capacitatea de a supune privitorul îndoielii, pe măsură ce intriga se derulează.
Ceea ce aduce cu adevărat un plus acestui film este faptul că imaginea susține întreaga narațiune, ba chiar mai mult, o desăvârșește. Compoziția cadrelor este extrem de bine aleasă și punctează fiecare cadru în parte; mai ales când vine vorba de cadre în paralel (vezi, de exemplu, secvența cu Nader și Termeh care sunt despărțiți de un perete, fiecare în camere separate cu raportări diferite față de aceeași situație).
Alegerea de a filma pe peliculă este o altă alegere înțeleaptă, acest fapt dându-i imaginii o nuanță organică, o plasticitate anume, o notă picturală, alături de tehnica de filmare din mână, care fac spectatorul să fie mai mult decât un martor al poveștii – îl transformă într-un personaj în sine.
Montajul este, în mare parte, unul alert, care nu plictisește, ci ține spectatorul cu sufletul la gură, făcându-l să-și dorească să ajungă la adevăr. Tăieturile rapide ajută povestea să îi transmită spectatorului exact cât are nevoie, nu cât își dorește însă, fapt ce menține un ritm dinamic. Povestea e oarecum circulară, în sensul că începe și se termină în sala de judecată sau pe holul acesteia. Acest aspect lovește spectatorul din plin, ținându-l în suspans și lăsându-l, totodată, să aleagă finalul.
Filmul prezintă o dramă a unei familii din Iran, așadar ambianța și dialogurile înregistrate clar sunt vitale, iar muzica este aleasă cu grijă. Coloana sonoră este compusă de Sattar Oraki, un compozitor iranian cu care Farhadi a colaborat și la turnarea lui The Salesman (2016). Ceea ce este cu adevărat de apreciat din punct de vedere al muzicii în acest film este că aceasta nu este folosită într-un mod extra-diegetic pentru a fura o lacrimă spectatorului în maniera clasică, dar totodată clișeică, ci pentru a puncta natural emoția pe măsură ce filmul se derulează.
Actorii, așa cum se întâmplă de multe ori, creează magie pe platoul de filmare, înzestrând astfel filmul cu multă convingere. Nader (Peyman Maadi) și Simin (Leila Hatami), ca soț și soție, reușesc să ne convingă că personajele lor acționează din motive autentice; se iubesc și își doresc binele pentru familia lor, dar privesc lucrurile diferit și acționează în consecință. Extraordinar de naturali și plini de talent sunt toți actorii aleși de regizor însuși, marea surpriză fiind chiar fiica acestuia, Sarina Farhadi, care interpretează rolul fetiței-arbitru, Termeh, câștigând pentru interpretare chiar Ursul de Argint pentru cea mai bună actriță la Berlinalele din 2011 și un premiu FIPRESCI în 2012. Câștigători ai Ursului de Argint în 2011 pentru cele mai bune interpretări feminine și masculine sunt și Peyman Maadi și Leila Hatami.
Filmul a fost distins cu 88 de premii internaționale și cu 49 de nominalizări, cel mai notabil fiind premiul Academiei Americane de Film.
A Separation este și va rămâne o capodoperă a filmului iranian și mai ales a Noului Val Iranian, cât și a talentatului regizor și scenarist, Asghar Farhadi.
Regie: Asghar Farhadi
Scenariu: Asghar Farhadi
Actori: Payman Maadi, Leila Hatami, Sareh Bayat, Shahab Hosseini
Unde poate fi vizionat A Separation:
