Mihalkov, perfect capabil să construiască un film nou folosind rețeta unei capodopere, la distanță de jumătate de secol de cinema.
Rareori există plăcere reală în vizionarea unui remake, poate pentru că de cele mai multe ori acesta este doar o varianta a originalului realizată identic, cu substituirea actorilor, adaptarea scenariului la o nouă era și decoruri moderne. Sau poate pentru că de cele mai multe ori un remake nu se ridică la forța originalului, nici ca interpretare și nici ca realizare. De asemenea, odată ce spectatorul este familiar cu deznodământul narațiunii și soarta personajului principal, este foarte greu să mai fie surprins ori măcar interesat.
De această dată însă, niciuna dintre aceste variante nu este valabilă. Nikita Mikhalkov demonstrează că este un regizor și scenarist perfect capabil să reconstruiască un clasic al cinematografiei, filmul lui Sidney Lumet din 1957, 12 Angry Men. Mikhalkov a rescris același scenariu original al lui Reginald Rose, dar a adus în fața publicului spectator doar ADN-ul acelei povești. Substanța scenariului lui Mikhalkov, perfect originală, este adusă în contemporan, concepută a fi pur rusească, personajele sunt perfect adaptate Moscovei, locul unde are loc un proces ocazionat de întâmplări și tragedii reale din spațiul ex-sovietic.
Povestea, aparent simplă, este aceeași: în urma unui proces de crimă, un juriu format din douăsprezece persoanaje pestrițe este izolat pentru a delibera și pentru a livra judecătorului un verdict: vinovat sau nevinovat. Jurații au fiecare viețile și treburile lor și par extrem de deciși să fie superficiali, să voteze rapid pentru vinovăția celui judecat, un tânăr cecen inculpat pentru crimă, și să plece acasă. Un singur jurat votează nevinovat.
Având la îndemână o distribuție fenomenală, Mihalkov nu a fost nevoit să se bizuie pe forța unui personaj central (celebrul Jurat nr. 8 din filmul lui Lumet, rol făcut celebru de Henry Fonda), distribuind greutatea interpretării și susținerea narațiunii în mod aproape egal tuturor celor 12 actori.
Lui Sergey Makovetskiy îi revine sarcina de a declanșa prin votul sau în favoarea nevinovăției inculpatului dezbaterile și rebeliunea din camera juraților care vor conduce la o veritabilă reinterpretare a probelor administrate la proces, descoperirea unor elemente noi și, în final, la o dezbatere despre conceptul însuși de justiție. În felul acesta, personajul lui Makovetskiy, un inginer excentric, se apropie de clasicul Jurat nr. 8. În același timp, se distanțează de el prin istoria personală: el este un fost alcoolic și sinucigaș care și-a găsit salvarea în iubirea unei femei întâlnite întâmplător. Fiecare personaj-jurat este dezvoltat și nuanțat, fiecare are o poveste a lui. Personalitatea fiecăruia iese la iveală odată cu trecerea minutelor. Pe rând, jurații au la îndemână secvențe one-man show pentru a relata colegilor povestea propriei vieți, fiecare cu profunzimea și tâlcul ei. Poveștile sunt triste, au o simbolistica uriașă și cumva, toate au legătură cu dreptul la viață, cu justiția, cu norocul, cu pedeapsa, cu durerea. Sergey Garmash face un rol apropiat de cel asumat de Lee J. Cobb, Juratul nr. 3 din filmul lui Lumet. El este, de această dată, un șofer de taxi rasist și extrem de obtuz. Mikhail Efremov interpretează juratul-actor de comedie și relatează o poveste tristă despre zâmbete. Aleksey Gorbunov are rolul directorului corupt de cimitir, care povestește sinistra strategie de a înșela pe cei ce își plâng rudele la înmormântare. Sergey Gazarov este chirurgul din Caucaz care manuiește cuțitul la fel de bine ca bisturiul, Valentin Gaft, juratul vârstnic care relatează o istorie incredibilă despre Holocaust, în vreme ce Yuriy Stoyanov dă viață nevroticului și efeminatului mogul TV, cel care se răzgândește constant asupra votului propriu și are atacuri de panică în camera juraților. Toate personajele poartă stigmatul dramelor proprii, într-un final reușind laolaltă să construiască un portret fidel al societății rusești înseși.
Flashback-urile sunt inserate în momente cheie, cu imagini puternic vitalizate și impactante care au scopul și capacitatea umplerii golurilor din povestea tânărului cecen acuzat de uciderea tatălui său. Într-un astfel de flashback, scena dansului micului cecen rămâne memorabilă, la fel ca și cântecul tradițional folosit în acele secvențe. Mihalkov folosește imagini-cheie în mod repetitiv, obsedant, cum sunt cele cu inculpatul (Apti Magamaev) așteptându-și sentința în propria celulă.
Clasicul film din 1957 oferea o doză uriașă de realism și de suspans, spectatorul reușind să deslușească pas cu pas, aidoma unui criminalist, toate detaliile cazului și ale omorului, ajungând să aibă o imagine extrem de clară a scenei crimei și a nevinovăției celui judecat, fără măcar că presupusul criminat să apară în secvențe. Camera aborda atunci unghiuri subtile, imaginea avea o anumită luminozitate și filmarea păstra o cadența care contribuia din plin la maximizarea suspansului. În 12, Mikhalkov folosește o imagine amețitoare, cu cadre scurte și unghiuri diferite, o filmare cu un ritm extrem de rapid care nu permite spectatorului să se concentreze la detaliile uneori milimetrice ale crimei dezbătute de jurați. Poate că Mikhalkov exact asta a intenționat: specatatorul să nu fie atras în procedurile de deliberare și în detaliile anatomice ale crimei, ci să surprindă construcția paralelă pe care regizorul a dezvoltat-o. Abordarea lui Mikhalkov este diferită de cea a lui Lumet și implică un accent uriaș pe încercarea de descrifa și revela personalități extrem de diferite, de obține un acord între acești oameni incompatibili care provin din medii sociale distincte și zone geografice antagonice. Juriul se constituie ca un simbol al utopicei lupte pentru simț și rațiune, pentru identitate culturală și pentru unitate națională.
Este extrem de interesantă intenția clară lui Mihalkov de a alege să facă un film cu un asemenea subiect într-o Rusie post-sovietică care actualmente folosește în justiție sistemul cu jurați, nou introdus după decade de procese de fațadă, în pur mod stalinist. Alegerea sa nu pare întâmplătoare, atât timp cât sistemul considerat infailibil în multe democrații din lume poate da greș și numai vigilența unui cetățean inteligent și dedicat cauzei umane poate să facă diferența între justiție și eroare judiciară. Mihalkov trage semnale de alarmă, ridică semne de întrebare, indică concret, fără a folosi deloc aluzii firave, problemele reale ale societății rusești: antisemitismul, ura rușilor față de ceceni, conflictul dintre noi îmbogățiți și oamenii simpli mai degrabă săraci, tensiunile economice reale.
Lui Mihalkov îi plac simbolurile și le folosește ori de câte ori are ocazia. Jurații sunt consemnați într-o sala de sport precară a unei școli din apropierea tribunalului aflat în renovare. Această sală, cu țevile sale sparte, în care curentul electric se întrerupe frecvent, poate fi o metaforă a infrastructurii decadente a Rusiei. Sau poate că alegerea camerei juraților într-o sală de sport a unei școli este o trimitere subliminală a regizorului la masacrul de la școala din Beslan din timpul războiului ruso-cecen, confruntare redată în backstory-ul filmului. Pianul aflat în spatele unor gratii care îl fac aproape inaccesibil unui jurat, seringa ori lenjeria intimă abandonată în vestiar, lucruri pe care jurații le găsesc surprinși, au neîndoielnic o semnificație simbolică în planul societății actuale. O rândunică rătăcită în sala de sport zboară haotic încercând să își recapete libertatea: ea este o metaforă care poate trimite spectatorul cu gândul la toleranță sau la libertate, noțiuni abordate și analizate atent de jurați în timpul deliberarii lor.
Mikhalkov și-a rezervat lui însuși un rol, cel al primului jurat, rol aparent nesemnificativ, un personaj rezervat, cu puține replici. Aproape de finalul filmului, acest personaj își dezvăluie atât punctul de vedere în problema dezbătută cât și propriile secrete.
Când ai viziunea și înzestrarea lui Mihalkov, poți să construiești un film nou folosind rețeta unei capodopere, la distanță de jumătate de secol de cinema. Și atunci, ceea ce se înfățișează spectatorului pe marele ecran va fi un film provocator, cu personaje originale, cu povești răscolitoare. Chiar dacă finalul lui 12 este inedit și extrem de surprinzător, cele 159 de minute ale peliculei sunt savuroase, intense, impresionante și oferă șansa spectatorului de a se delecta cu un recital actoricesc unic.
Regie: Nikita Mikhalkov
Scenariu: Nikita Mikhalkov, Aleksandr Novototskiy-Vlasov, Vladimir Moiseenko
Actori: Sergey Makovetskiy, Sergey Garmash, Sergey Gazarov, Aleksey Gorbunov
